AŞ FACE UN CLUB

Ştiţi bancul cu porcu’? Cu „doar pe-ăsta, că e cald!”? Porcu’ mânca extrem de mult căcat în coteţul lui împuţit, chestie care-l scotea din minţi pe stăpân, temător de boli absconse prin fibra grohăitorului când va să vie momentul adevărului absolut, la împărtăşirea sfintei taine a cuţitului în beregată. Îl bate ăsta pe Milford până-l lasă lat. Grohăilă se jură pe coada lui îmbârligată de trei ori că nu se mai atinge de propriile trufe aburinde cîte…luni i-o mai permite calendarul fainelor apucături ucigaşe la români. Dar n-apucă bine să sloboadă prima producţie după crunta bătaie, că-l pocnesc nişte pofte nestăvilite. Trufandaua – caldă, aburidnă, apetisantă. Se chinuie porcu’ vreo zece minute, cu gândul la bătaia din ajun, după care dă ochii peste cap, oftează cu obidă şi capitulează cu un suspin: „Doar pe-ăsta, că e cald.”

Uite-aşa păţesc şi eu uneori. Dar nu în plan alimentar unde, Slavă Domnului, cred că am ajuns la cumpătarea maturităţii şi încă mai lucrez la ea. Mi-am adus aminte de pilda porcului mâncător de rahat intrând de curând, pentru prima oară pe vieţişoara mea, în cocina virtuală a  probabil celui mai trist şi urît mirositor gunoi generat de nimicul catodic românesc. Dincolo de faptul că micuţul coteţ arată ca un bord de taximetrist cocalar pseudoreligios şi onanist campion, dincolo de senzaţia că individului îi este aproape imposibil să transmită ceva consistent miilor de cititori şi sutelor de comentatori aduşi pe-acolo de faima tălâmbă şi calpă a unei emisiuni TV pentru mocofani şi necristalizaţi emoţional, ţăranul şpagatist deturnează (probabil cu bună ştiinţă, deşi pentru aşa ceva ar avea nevoie de creier şi creativitate, deci nu e cazul) sensul firesc al bloggingului.

Ştiţi ce speră, de fapt, micuţul martalog? El îşi doreşte cu disperare atenţie. Este aidoma tinerilor jurnălăi de la începutul anilor ’90 când, dacă o cioară li se căca pe creştet lângă Palatul Parlamentului, urlau ca din gură de şarpe „ajutooor! m-a agresat! au trimis o cioară securistă să mă ucidă!”. El nu-şi doreşte, de fapt, sute de lingăi care-i decalotează cu graţie glandul minuscul, având grijă să-l păstreze curăţel şi gingaş cu propriile lor buze pioase. Nu! Pentru că mimul grotesc al comunicării publice nu dă doi bani pe comentariile care-l laudă sau care adaugă eventuale informaţii vomelor revărsate în litere strâmbe de către chiar predicatorul nimicului.

Foamea lui nu caută bucatele proaspete şi curate. Aidoma porcului de la începutul acestei însemnări, reflexul pavlovian se declanşează în cazul lui la cea mai fină adiere putredă, la cea mai firavă boare încărcată de promisiunea unui apropiat maldăr de mizerie. Dacă „pe micul ecran”, prea mic pentru bicepşii anabolizaţi de injecţiile cu sarcini şi concluzii pre şi post emisie, administrate cu atenţie de susţinătorii săi cu foncţie din Zoo Băneasa TV, karatistul anofel îşi limitează debitul de lături la adresa unor personaje care aparent îşi merită cu prisosinţă porţia de secreţii şi zemuri, online, vorba unor băieţi de gaşcă, „va fi mereu mai simplu”.

Neofiţii care au neobrăzarea să nu fie de acord cu vreo silabă din cuvântările sale irelevante primesc tratamentul firesc, în limbajul obişnuit al bietului lepros la suflet. Îmi este foarte clar cât de des utilizează viermişorul ăsta apelativul „fă” în viaţa de zi cu zi. Că doar aşa se gratulau între ele şi trei dintre zeiţele din vieţişoara lui anostă pe vremea când formau un plictisitor grup de tricoteuze de Dorobanţi într-un somnifer cu pretenţie de emisiune TV matinală. Chiar, cârtiţel, când iei la ştangă proletară piţipoancele de prin cafenele te referi şi la cele trei micuţe, pe vremea când erau ele tinere şi nu conta prea mult cu cine şi ce, da?

Aşa că aş face un club. Vorba lui Tări, cred cu Tărie că pe individ nu-l duce capul mai departe de ce a demonstrat până acum, deci poate fi lesne luat la mişto fără să se prindă. Cei care aveţi un pic de timp şi un (alt) pic de chef, ce-ar fi să-i lăsaţi comentarii în care să nu se prindă că e luat la mişto? Comentarii laudative, lipsite de exagerările unei satire ostentative, cu elucubraţii de care să se plictisească şi musai mai lungi de cinci rânduri, cât să le aprobe ca primaru’, înainte de a le fi citit în întregime? Dar, care, desigur, să conţină suficiente motive de amuzament pentru noi, cei care am descoperit internetul ceva mai demult şi care-l folosim şi în alte scopuri decât acela foarte banal şi la îndemână, al refulării psihice.

Fiecare dumă bine ticluită, aprobată de drosofil, va face parte dintr-o panoplie dedicată special acestui demers. Asta, desigur, dacă o veţi face publică. Un print screen cu duma aprobată în Împărăţia Ciumei şi pac! îţi dăm certificat de băiat deştept. Chiar şi dacă nu eşti băiat, că noi nu suntem sexişti, ca micuţul misogin invidios şi gelos până şi pe propria persoană.