GILCEAVA MEA CU NECHEMATII IN SUTANA

Am un obicei. Sau, mai bine zis, incerc sa pastrez un obicei. Daca tot am biserica in fata blocului, incerc sa cobor duminica, pina in prinz, sa aprind citeva luminari si sa dau citeva piini de pomana. Nu stau la slujba pentru ca n-am treaba cu preotii si pentru ca in biserica e aer inchis, sint babe multe si nu vad vreun sens. Aprind luminari pentru ca ma gindesc cu drag la cei vii si cu dor la cei morti. Incerc sa dau piinile unora care n-au figuri de cersetori de profesie, ocolesc magraoancele in putere, cu puradeii agatati de git si prefacutii care inca pot munci. Am dubii si in legatura cu batrinii despre care uneori sint convins ca sint dijmuiti de cei care controleaza institutia cersetoriei, asa ca de-aia nu le dau bani.

Intii a fost problema luminarilor. Rapuse de caldura, n-apuca sa arda nici macar un minut. Se inmoaie se curbeaza si se sting. Sirguincioasele albinute cupraratoare de pacate care activeaza pe-acolo le aduna rapid si le arunca intregi. De fapt nu le arunca, le aduna pentru a le trimite inapoi, pentru retopire. Inteleg sa ajut biserica din fata blocului in care locuiesc cuparindu-i luminarile, nu venind cu ele de-acasa. Asta tinind cont si de biletul lipit acum ceva vreme in zona luminararului, care atentiona ca „luminarile ce nu provin din sfinta biserica vor fi aruncate”. Ca si cum…

Apoi a aparut santierul. Aproape nimic de zis, terenul apartinuse bisericii, numai ca prin anii ’80 vreun securist turnase o placa de beton si facuse parcare. Cred ca am mai scris despre asta. In 2006, terenul aparea in evidentele ADP ca „spatiu verde”, asta dupa ce incasase taxe de parcare pina prin 2002. Am sperat o clipa in spiritul inteprinzator al preotilor si aproape ca imi venea sa le propun sa amenajeze chiar ei o parcare acolo. Asta poate si pentru ca ar fi putut fi sensibilizati de scandalurile interminabile dintre vecini, pe teme de „eu parchez aici de 20 de ani, e locul meu chiar daca nu-l platesc”.

N-a fost asa. Au mutat gardurile, au pus afise cuviincioase si lacramoase in care ne rugau sa ne mutam masinile pentru ca se instaleaza santierul. Am aflat ca pe spatiul respectiv se va construi o clopotnita noua. Desigur, nu doar spatiul imprejmuit a devenit santier, ci o buna suprafata in jurul acestuia. In conditiile in care daca vii mai tirziu, risti sa parchezi pe balcon si in care de multe ori ajungem sa ne injuram din cauza lipsei de spatiu. Acum citeva luni, intr-o dimineata, am gasit Dacia istorica mutata pentru ca nu avusese betoniera suficient spatiu. Intr-o alta dimineata, nevasta-mea i-a gasit in plin proces de mutare, cu macaraua. Cind a aparut masina cea noua si am scapat de cazanelul „alb 13”, muncitorii care dormeau in weekend pe santier se imbatau si faceau target practice cu flegme si pietricele pe capota si pe geamuri.

Zgomot, praf, mizerie multa, gunoi – inerente.  Gardurile mutate cu inca doi-trei centimetri dincolo de spatiul imprejmuit la inceput – previzibil. Santuri taiate taraneste pina la canalele ce urmeaza sa deserveasca „noua clopotnita”, astupate cu pietris, lasate neasfaltate – din ce in ce mai enervant. Acum doua saptamini am ajuns sa ma enervez cumplit pe tema luminarilor, care mi s-au topit in mina, in timp ce incercam sa le aprind. Nu era canicula batea vintul. L-am intrebat pe preotul Motoc despre treaba asta si despre cit mai dureaza calvarul santierului. A ridicat din umeri, mi-a aratat cu nonsalanta stampila Patriarhiei pe pachetul cu luminari. Pe tema santierului s-a multumit sa ma apostrofeza cum ca as avea opinii deja formate, asupra carora el nu vede vreun rost in a interveni.

Weekendul trecut am intrebat un alt preot daca toata povestea cu santierul mai dureaza mult, e mai bine de un an de cind l-au inceput. Mi-a raspuns candid ca „si eu intreb acelasi lucru pe dirigintele de santier si nu stie sa-mi raspunda”. Apoi mi-a intors spatele. L-am intrebat daca asta considera el ca e soultia cea mai buna. „Si-acum ce vreti? Sa-mi dati si doua palme?” I-am adus aminte de calitatea sa de sfatuitor al enoriasilor. „Nu sinteti enoriasul meu, nu v-am vazut la biserica!” Am abandonat scirbit.

Mai dragi molfaitori de colarez, va aduc aminte ca parohiile domniilor voastre nu contin doar babe habotnice si bosorogi care incearca sa-si mai spele din belele pe ultima suta de metri. Va aduc aminte ca menirea voastra este sa coagulati comunitatea in jurul intelepciunii si bunavointei voastre nemarginite. Va aduc aminte ca misiunea voastra este, printre altele, sa aplanati eventualele conflicte aparute intre mirenii prosti si rai, nu sa dati nastere unora proaspete, deasupra carora sa ridicati din umere pudrate cu har indoielnic. Bre, Nea Motoc & Co.,  in principiu mi se brehane de ce utilitate ati dat unui teren care apartine bisericii, dar ma intreb daca nu cumva cu banii pe care i-ati bagat in impresionantul IMOBIL in care s-a transformat „clopotnita” de la inceput n-ati fi putut face cite ceva pentru saracanii din parohia in care, evident, o duceti destul de bine.