PRIMII BANI FACUTI CU MINA MEA

Ubicuitatea lui Teo Trandafir care, „multumita” reluarilor de pe Pro si Vomantica, reuseste sa apara zilnic pe trei posturi TV, mi-a adus aminte de o intrebare devenita clasica „cum ai facut primul milion?”. Cum nu l-am facut inca, mi-am dirijat gindurile catre primii bani munciti. Nu din sticle goale, adunate de prin camara si vindute la „trei R”, nu din micile afaceri cu surprize de la guma de mestecat sau cu reviste achizitionate „la schimb”. Bani, dough, cash, lovele, malai, parnos primit in schimbul unei munci prestate or something.

Pentru primii bani de care-mi aduc aminte cred ca am vindut flori. Am primit pontul de la un amic care statea cu citeva blocuri mai sus, pe aceeasi strada. Furnizorul era un ciudat care se cam plictisise de stat cu galetile prin piata si incerca sa-si incropeasca propria retea. Le lua, la rindul lui, de la altcineva, insa nu cred sa fi fost vorba de vreo hirtie la mijloc. Tin minte ca m-a inzestrat cu toate cele de trebuinta, inclusiv stativele metalice pe care garoafele aveau nevoie sa se sprijine de oboseala, dupa o zi intreaga in soarele si in aburul de prin piata. Conventia era simpla: eu vreau atit, ce e peste – te priveste. Mi-am ales o piata cit mai departe de cartierul meu, cit mai departe de birfele si privirile incomode ale vecinilor mai curiosi decit un soarece naravit la slanina afumata. A mers cam prost, iar cea mai mare suma a rezultat in urma disparitiei subite a „furnizorului”, care dupa ultima livrare n-a mai fost de gasit. Atunci am invatat o chestie, pe care o aplic si astazi: nu cumpara niciodata buchete gata impachetate si aranjate. Ai mari sanse sa gasesti in ele flori rupte, prinse cu bold sau cu sirma, pe dinauntru.

Bani adevarati am facut, insa, in vacanta dintre a noua si-a zecea cind, impreuna cu un viitor ilustru jurnalist in viata, am inventat in Pitesti spalatul de parbrize „with a twist”. Spilul era simplu. Eram simpatici, dotati cu „aparatura” de calitate, inspiram de la o posta un fel de „self motivation” de liceeni capitalisti harnici. La vreme aceea, copiii strazii nu descoperisera metoda asta de facut bani si, chiar daca ar fi aparut in perimetrul pe care-l controlam, ii faceam repede sa dispara. Am ales benzinaria de la Podul Viilor pentru ca aveam timp sa mai schimbam o vorba cu soferii si sa ne facem bine treaba. Lucram chiar in doua ture. Incepeam pe la opt dimineata, dupa un mic dejun si o cafea pregatite de mama „ilustrului”, pe la prinz ne retrageam pentru vreo doua ore, apoi inca o repriza, pina pe la cinci dupa-amiaza. Daca renuntam la pauza de la prinz, bagam cite-un sandwich cu cascaval topit la microunde, intr-o cosmelie de tabla ruginita, botezata cu emfaza „Bistro”. Nu refuzam pe nimeni, nu faceam figuri daca de la unii primeam mai putin, multi ne priveau cu admiratie. Chiar si politaii. Tin minte ca jumatate din bani intrau la ciorap (eu – pentru toale si muzica, el – pentru o planuita plecare la mare) si cealalta jumatate ne transforma in belferi in fiecare seara.

Pentru ca seara, hm, era rezervata vietii bune. Pe la cinci-sase faceam ultima oara monetarul si imparteala. Ne retrageam catre casi, frecam cu buretele si peria ultima urma de praf si cel mai mic iz de gaze de esapament, ne scoteam negreala de pe sub unghii, ne ferchezuiam si ieseam la terasa. Fumam Pall Mall lung (pachetul visiniu, necartonat, cu muchii aurii), beam bere scumpa si faceam cinste cu pizza. Ne bucuram de admiratia celorlalti, povesteam despre indivizii pe care-i intilnisem si, mai ales, despre Daciile noi, cu care unii veneau direct din fabrica si care pina in benzinarie erau deja defecte. Tin minte ca in vara aia am primit prima hirtie de o mie de lei (abia aparuta) de la un sofer de tir francez. Aveam plete, ne placeau oamenii si, da, putem sa vorbim despre o multime de lucruri.

Later edit: te inteleg bine, fratili meu suedez.