E posibil sa ma fi apucat pina acum de mai multe treburi fara sa le fi dus pe toate pina la un final absolut. Din nefericire, in munca mea nu prea exista finaluri, ci mai degraba praguri, check-points de care treci ca sa mergi mai departe daca e cazul. Din fericire, de fiecare data munca mea a putut fi lesne continuata de altii. Si, din mai multa fericire, pot fi sigur ca n-am fost niciodata nici sluga, nici gluga de coceni a nimanui.
Jucam fotbal pe strada. Fotbal…impropiu spus. Spatiul dintre tomberonul de gunoi si „poarta”, eternul batator de covoare, devine insuficient cind nu bagam „21” sau „voleuri”. Asa ca ne varsam deseori pe strada, cu mingea de „optis’pe lei”. Trece o masina la trei-patru minute. Uneori ne tragem spre trotuar, alteori volam mingea peste capota in miscare. Adica voleaza ei, ca io nu am nici dexteritate, nici viteza. Din cind in cind, mingea pica pe asfalt exact sub botul masinii care trece. Soferii accelereaza, se bucura, s-ar bucura si mai tare daca mingea s-ar sparge. Dar „bai, nene…. asta ne ovalizeaza mingea!!!” Pe sub teava de esapament, basica de cauciuc iese turmentata. Nu se mai rostogoleste, se scurge cu miscari dezordonate pe linga trotuar. Pumnul ridicat in aer si un urlet scirtiit din gitlej: „Ti-am luat numaru’, baaaaa!”
Ploua. De vreo doua zile. Baltile sint uriase. Apa murdara se uneste in mari si oceane intravilane, unind malurile pavate cu borduri stirbe. Ai umbrela, dar stropii de ploaie ricoseaza cu putere din asfalt, improscindu-ti incaltarile si pantalonii cu ginganii de noroi de toate formele si marimile. Te strecori cu greu printre alte umbrele, printre oameni care par sa se simta singuri pe toata strada, printre zgribuliti sau falosi fara acoperis. Te tii departe de marginea trotuarului, algoritmul pasilor te poarta uneori spre ea, dar cauti mereu sloturi libere, printre cei care vin din fata si printre cei care te depasesc, astfel incit sa te intorci pe linia cit mai indepartata. Intilnesti un obstacol, nu-l poti sari, trebuie ocolit. Spatiul vital pietonal ti se subtiaza brusc
Inainte: As dori un ziar, va rog. Care? Nu conteaza, ca vreau sa impachetez un peste in el.
Dupa: As dori un ziar, va rog. Va dau cu peste, cu pulpa de miel, cu dividiu, cu carticica sau cu silicoane?
Domnu’ Fusu, uite asa arata glicerina. Ca sa nu ramineti surprins cind o sa le cereti noilor parteneri de afaceri (de la teve) sa va arate in ce ati bagat 20,000. In rest, ramine cum v-am zis in comment: nelinistit rau…
Azi a circulat una simpatica, de trafic rutier. „In Bucuresti, nanosecunda masoara perioada de timp dintre aparitia culorii verzi la semafor si primul claxon din coada de masini”. Adevarul este ca
Unii nu-si permit sa ajunga la „urgente” de frica sa nu le vada altii chilotii rupti sau murdari.
Din pacate, multi dintre barbatii care cumpara sutiene femeilor din viata lor sint victimele frustrarii generate de faptul ca nu-si permit sa le ofere acestora un implant de silicoane.
Ce nasol e sa incerci de mai bine de doua luni de zile sa gasesti un nume. Si nu singur, ci avind alaturi o echipa babana, cu oameni inteligenti, care cunosc extrem de bine produsul care sta cu buricul netaiat si cu spatii albe in certificatul de nastere. Cu oameni care la viata lor au nasit zeci, poate chiar sute de produse. Numai ca de data asta produsul e cu dichis, e „in premiera pe tara”, e cu pirt si cu fason si, cel mai important, se adreseaza unor tipi care oricum refuza orice si lesne iti fac jugulara zdrente daca nu le-ai servit ceva unanim categorisit drept BETON. Liste, short liste, chemata si cavaleria si nimic.
Un motiv pentru care mi-as fi dorit sa ma nasc in alta limba: oare in toate limbile pamintului exista atitea cuvinte demonetizate / demonizate ca in romaneste? Este impresionanta cantitatea de cuvinte care, in virtutea unor reguli arbitrare ce formeaza fondul lexical principal de lemn, suna realmente prost, fad. Sint pur si simplu golite de sens ca un morman de cutii de conserve in spatele unui restaurant pentru pisici. Unele urla, altele fisiie puturos, altele miorlaie, clefaie, rag. O adevarata menajerie.
Am preluat MISTO pentru ca era singurul in stare sa descrie ceea ce astazi este cool, beton, pizda, belea etc. Pentru ca bun, frumos, elegant sau bine au fost pastrate in limbajul academic, uneori studiat, in limbajul corect (as in „imbracat corect”). Si pentru ca niciunul nu reusea sa surprinda perfect ceea ce putea MISTO. Pescuiesc la intimplare (am vrut sa zic „aleg la intimplare”, dar limba asta uscata si perfida in care m-am nascut imi spune ca daca „aleg” se cheama ca n-o fac la intimplare, iar daca as fi spus „culeg” / „pick” ar fi sunat fortat) din maldarul de propuneri: „ambitie”.
Pai nu, ca ambitia intre timp a ajuns sa tirasca dupa el tinicheaua unor sensuri deloc nobile. Citi dintre noi mai citesc in „ambitie” doar tenacitate, eforturi in sprijinul unui rezultat, capacitatea de a-ti pune in functiune toate resursele in scopul atingerii unui tel? Si citi dintre noi nu vad in „ambitie” mai degraba arivism, fixatii, atingerea unui scop prin orice mijloace, inclusiv cele care nu au treaba cu demnitatea sau onestitatea?
Toate astea pentru ca in jur auzim mai des „ambitii politice”, „ambitii marunte” sau „ambitii fixiste” decit referiri la ambitie ca trasatura definitorie pentru un caracter puternic? In copilarie, daca despre mine se spunea ca sint ambitios, consideram asta ca pe o forma de lauda. Mai apoi, pe drumul pervertirii mele, un tip ambitios a devenit cel nu prea inzestrat cu haruri, dar muncitor si decis sa-si acopere lipsurile native cu efort si constiinciozitate. Da, usor peiorativ J.
Design realizat de
Cele mai voi