Posturi cu tagurile: "traditii"

…sau „cum să le băgăm străinilor pe gât ciolan cu fasole la 40 de grade Celsius”

Gata, știu! Hahaaaaa! Știu foarte bine cum putem să devenim cea mai importantă forță de pe planetă și poate chiar și cum să rămânem singura nație de pe „mărgica albastră”! Putem reuși asta cu ajutorul atributului cu care ne mândrim cel mai tare când cineva ne cere să spunem repede cele mai importante calități ale neatârnatului popor român: ospitalitatea! Și mai cu seamă ospitalitatea culinară, flic-flac-urile naționaliste din farfuriile băgate sub nasul străinilor.

Nu o dată am văzut cum Facebook servește nehotărâților sau neștiutorilor drept tribună și sursă de recomandări pentru eterna situație „Îmi vin niște străini în vizită…unde ar fi bine să mergem să mâncăm?”. Se cască larg gurile infernului, un vortex de lavă încinsă se ridică în vălătuci din străfundurile conștiinței naționale a băgăului la maț și, printre bolostânci funinginite rostogolinde și șerpi de foc ce urlă râgâit, încep să curgă valurile zoite ale recomandărilor, aburii grei ai patriotismului indigest.

„Ciuuuooooleeeeaaaaaaancuuuufaaasuoooooooleeeeeeeeaaaaghhhhh!”

„Zaaaaaaaaghhhhrrrrrrmaaaaaaaaaleeeeeeeghhhhhhhhhhh!”

„Giuuuuoooooorbăhhhhhhhhdeeeeeebuuuuuuuuurdăăăăăăăăhhhhhhh!”

„Tuuuooooghiiiiduurăăăăăăghhhhhcuuzuoooosdăăăăbuuuuulighoooon!”

„Bhaaaaaaaaaabhaaaaaaaaaanaaaaaaaajjjjjjjiiiiiiiii!”

Indiferent de anotimp, de originea călătorului, de eventualele lui preferințe, de legătura lui cu mâncarea în general, străinul trebuie MUSAI ospătat cu cazmaua, în stil neaoș, căci sigur se va bucura de unicitatea și plenitudinea a ceea ce e tradițional românesc, deci mirabil și inegalabil. Când eram în Brazil, un român din România ne recomanda prin Skype să lăsăm dracului fasoanele și toate porcăriile marine pe care le găteam acolo și să ne apucăm serios de niște ciorbe românești, că ciorbe ca ale noastre nu are nimeni și că abia atunci brazilienii vor descoperi cu adevărat bucuria de a trăi. N-am prea găsit burtă, deci am rămas la homari.

Locurile unde trebuie MUSAI duși străinii, mama lor de nenorociți, sunt, de cele mai multe ori, pe măsura preparatelor-stindard: capcane turistice cu ospătari care tocmai s-au lăsat ori urmează să se apuce de taximetrie, ingrediente cu termen de garanție incert, amprente decorative mai mult sau mai puțin soioase, program artistic în pairing cu restul scenariului. Să simtă, mama lui de străin păgân, cum neatârnații au știu să transforme jalea în cântec și voie bună. Bălăceanca!!! Și dacă tot am zis că „pairing”, ar fi un sacrilegiu să nu-i ardem mațele înainte de masă cu o țuică de proveniență mai mult sau mai puțin dubioasă și să-i demonstrăm, mațele lui de infidel, că „vinul negru”, „de buturugă”, „căpșunica”, „puterea ursului” sau „sânje de taur” fac pipi cu boltă pe toate maimuțărelile de vinuri de pe absolut toate meridianele paralele (muc!) de pe suprafața și din jurul Terrei.

Oare putem noi (ca oameni) să renunțăm vreodată la tot acest inutil balet cu rinoceri, înțelegând într-un final că nu tot ceea ce nouă ni se pare sublim este neapărat și pe placul ființelor de prin alte culturi? Cât de…contemporan ar fi să ne raportăm la situațiile de genul ăsta ca și cum chiar ne-ar interesa cât de memorabil ar fi pentru ACEA PERSOANĂ decizia noastră de gazde și nu cât pseudo-patriotism putem NOI să îndesăm pe gâtul celor care ne vizitează?

Ar fi urât și prea subiectiv să vă spun numele localurilor la care am ajuns să mă dereglez când aud despre încă niște străini vărsați printre ciolane și făsui, tot ce pot este să încerc cât mai des locuri noi pe care să am curajul să le recomand altora când primesc întrebări despre așa ceva. Sunt puține, cel puțin deocamdată, iar uneori ajung să dau mai departe nume care, deși pentru mine sunt sub standard (calitatea ingredientelor, calitatea tehnicilor de preparare, lista de vinuri, serviciile etc.), știu că pentru alții ar reprezenta o experiență mai mult decât ok. Oamenii vor să mănânce, vor ceva în concordanță cu anotimpul, cu obiceiurile lor alimentare și cu starea de moment. Ciolanul cu fasole e bun de-ți clămpăne diafragma-n suflet dacă e făcut cum trebuie, din ce trebuie. Dar zău că nu e nici panaceu și nici elixir al tinereții veșnice. Nu e nici măcar o piatră de hotar a istoriei culinare a tuturor timpurilor. Are și el rostul lui.

 

1. Fasole şi orez. Împreună. În fiecare zi. Cea mai populară garnitură pentru toată populaţia Braziliei. Există (mulţi) brazilieni de toate vârstele care nu au trăit o singură zi din viaţa lor fără fasole şi orez, de obicei pe aceeaşi farfurie, lângă carne, salată, peşte, legume, fructe etc.

2. Capoeira, atât de celebrul stil de luptă devenit non-contact, doar o combinaţie de dans şi gimnastică mai mult decât spectaculoasă şi dinamică, este originar din Angola, locul de unde au fost aduşi majoritatea sclavilor cu care ştabii portughezi, proprietari din senin pe bucăţi enorme de teren mustind de bogăţie şi fertilitate, şi-au populat fermele. Capoeira se întâmplă pe muzică live specifică respectivelor demonstraţii, cu instrumente tradiţionale dintre care nu lipseşte „berimbao”, un instrument ce seamănă cu un arc cu o cutie de rezonanţă făcută din nucă de cocos uscată.  În timpul reprezentaţiilor există un fir epic povestit de maestru.

3. Dimensiunea actuală a pădurii tropicale atlantice, vegetaţia seculară de pe malul brazilian al Oceanului Atlantic, se cifrează astăzi la fix cinci procente (5%) din câtă era ea acum câteva sute de ani. Exploatarea a început masiv imediat după ce Brazilia a devenit teritoriu portughez, în 1494. A continuat şi după câştigarea independenţei şi ar mai continua masiv şi astăzi dacă ar mai avea de unde. Fărâma asta de 5% este cam toată în statul Bahia şi sperăm să mai fie o vreme.

4. Cel mai frumos Carnaval brazilian nu se întâmplă la Rio de Janeiro. Mai ales dacă nu te cheamă Radu Mazăre şi ideea ta despre Carnaval nu se reduce doar la dansatoare sumar îmbrăcate, călare pe care alegorice. Nici la Salvador nu e chiar cel mai frumos Carnaval, chiar dacă aici accentul pronunţat sexual de la Rio e înlocuit de concerte ale celor mai îndrăgiţi muzicieni „populari” din toată ţara. Olinda este numele oraşului situat pe coasta de Nord, puţin mai sus de Recife, în care se organizează anual un Carnaval încântător. În Olinda au reuşit să păstreze tradiţiile carnavalurilor portugheze, combinate cu influenţele africane atât de surprinzătoare şi memorabile. Olinda este, la rândul lui, un oraş colonial foarte bine conservat şi îngrijit.

5. Din cauza foarte pronunţatului catolicism practicat cu râvnă pe tot cuprinsul ţării, avortul este interzis prin lege în Brazilia. Coroborat cu o proastă politică a contracepţiei, girată de un sistem medical aproape la fel de disfuncţional ca în România, şi cu un apetit timpuriu şi şturlubatic al focoşilor brazilieni, fetele încep să devină mame în multe cazuri şi de pe la treisprezece anişori. Şi asta nu neapărat din întâmplare, ci cu băieţi pe care ele chiar îi iubesc :)