Posturi cu tagurile: "scris"

Noaptea trecută am scris două însemnări. Cea în care vă arătam joaca noastră de-a „perfect fără tine” în Brazilia, cu oaspeţii cei dragi din România, şi cea despre fericire, în câteva vorbe. M-am mirat şi m-am bucurat să văd că, în timp ce subiectul „light” şi „fun” cu filmuleţul a trecut aproape neobservat pe lângă cel „serios” sau „mai profund”.

În cei vreo şase-şapte ani de când scriu pe blog, au fost multe momente în care am ales subiecte mai uşoare, consumabile şi mai simplu de prizat, cu mai mari şanse să vă facă să zâmbiţi, în detrimentul gândurilor sau frământărilor exprimate pe marginea unor teme mai sărace în valenţe distractive. De multe ori am crezut că un blog care clar nu vrea să recomenteze ştirile zilnice ar fi bine să aleagă o tuşă cât de cât „consumabilă” dacă nu chiar cu tot dinadinsul umoristică. Cu umorul e greu zilnic, mai ales când eşti ori foarte amuzant, ori foarte abătut în viaţa de zi cu zi. Între timp m-am mai adunat dinspre poli către mijloc, descoperind că nu e chiar atât de plictisitor să nu fii mai mereu la extreme.

Şi asta zic. Foarte interesant să (re)descopăr că suntem din ce în ce mai mulţi aceia care acceptăm şi înţelegem şi începem uşor să devenim parte din marea schimbare a focusului umanităţii către ceea ce ne-a fost tot timpul atât de la îndemână, dar am trecut mereu pe un plan secund pentru că eram convinşi că trebuie să ne concentrăm atenţia la lucruri mult mai serioase: industria din care facem parte, tot ceea ce considerăm că trebuie criticat şi beştelit, ce vedem la televizor sau ce fac parlamentarii şi apendicele lor.

De un an şi ceva încoace învăţ multe lucruri despre mine. Mă simt ca şi cum am folosit până acum un medicament fără să-i fi citit niciodată prospectul. Ca şi cum am urmat orbeşte o procedură a cărei metodă de utilizare nu mi-a trecut niciodată pe sub ochi. Învăţ să mă utilizez pe mine ca mecanism funcţional, descoperind de câteva ori pe zi noi şi noi valenţe sau modalităţi de optimizare a calităţii mele de fiinţă conştientă. Şi asta cu ajutorul unei înzestrări native a noastră, a oamenilor: capacitatea permanentă şi inalienabilă de opţiune, instituţia opţiunii manifestate.

Sunt multe subiecte generate în mine de tot acest proces şi mă bucur să aflu că voi putea să vi le împărtăşesc în viitor fără teama că vă voi plictisi sau că v-ar fi inutile. Este doar una dintre formulele de declinare a unei existenţe pe care mi-o doresc din ce în ce mai conştientă, mai prezentă în relaţie cu ceea ce trăim noi înşine şi nu cu ceea ce tinde să ne trăiască pe noi.

Curată comoară autenticitatea asta. Este aproape surprinzător cum o frântură de amintire, un flash de o fracţiune minusculă de secundă, luminează zile întregi, întâmplări şi imagini, deschide întregi etape uitate şi pierdute prin întunericul memoriei. Pe unele dintre ele alegem să le uităm voluntar, pe altele subconştientul ni le acoperă în momentele lui de autoprotecţie aparent pentru totdeauna. Nimic din tot ceea ce scriu în perioada asta nu e ficţiune. Văd, aud, simt, uneori miros bucăţile de trecut pe care le scot la lumină tocmai pentru a le aşeza pentru totdeauna în cutia cu lucruri de care aleg să mă despart.

Cum te desparţi, veţi întreba, dacă tu faci exact contrariul, le dai viaţă, le scoţi din cotloane păfuite şi le pui în lumina paginii albe? E o poveste aici. Vedeţi voi, eu în viaţa asta am pornit de la o premisă greşită. Am substituit conştienţa cu „a şti”. Am aflat foarte devreme, încă de când am început să realizez că în jurul meu există oameni, obiecte, aer sau lumină, că am apărut pe lume într-o conjunctură care, aşa cum mi s-a spus tot timpul, îmi pecetluise deja soarta pentru tot restul parcursului ei.

Un bastard, un copil nedorit, născut „la bătrâneţe” (cred că a fost un făcut să întâlnesc între timp atâtea şi atâtea femei care au devenit mame la 40+ şi pe care să le privesc cu admiraţie şi cu îngrijorare în acelaşi timp) de o mamă care „n-a făcut nimic toată viaţa”, cu un tată biologic necunoscut, care a avut marea şansă de a nu ajunge la cinci ani într-un orfelinat, dar care a trăit până aproape de optsprezece ani cu ameninţarea aproape zilnică a acestui spectru. Şi când ţi se repetă în fiecare clipă, de la cinci la optsprezece ani, că exişti doar ca să faci rău, să creezi probleme şi să produci pagube, probabil cel mai simplu e să începi să crezi treaba asta. Îmi mulţumesc mie că, asta fiind ecuaţia, nu am ales drumul profeţei autoîmplinite decât din unele puncte de vedere, că nu m-am înscris în galeria impresionantă a celebrilor foşti copii educaţi abuziv, deveniţi ucigaşi în serie, violatori, jefuitori şi aşa mai departe.

Dar faptul că am ştiut toate astea despre mine nu a însemnat că am şi rezolvat în vreun fel efectele lor. Mulţi ani am trăit infatuarea propriei victimizări fiind convins că, ştiindu-mi problemele, înseamnă automat că le ţin sub control şi că le gestionez. Ceea ce a fost o teorie absolut perdantă. Tot bagajul meu emoţional acumulat în formare a lucrat în permanenţă, a adâncit complexe, a îngroşat convingerea neputinţei ascunsă după îngâmfare şi aroganţă şi s-a ghidat după cel mai important şi mai puternic atribut al maturului care am continuat să devin: furia.

O vreme am crezut că a fi mizantrop e o calitate rezervată unor indivizi privilegiaţi, superiori intelectual şi foarte atractiv individualizaţi. Mizantropia mi se părea prea puţin un defect şi cu siguranţă un dar, o încununare a poziţionării mele printre „aleşi”. Nu numai că nu am rectificat nimic până de curând, când am ales să-mi încep procesul de recuperare din toate părţile mele afective şi, în consecinţă, comportamentale, care şi-au revendicat drepturile negate atâţia ani. Dar bucuriile sau izbânzile momentane nu au făcut decât să hrănească insecurităţile şi monştrii pe care i-am adăpostit şi i-am crescut cu duioşie.

Terapia mea nu conţine psihologi sau medici. Mutarea mea din mine (îţi mulţumesc din nou, Brad) nu e facilitată nici de poţiuni, nici de mantre, nici de meditaţie, nici de vreo întoarcere radicală către sfinţi sau popi guşaţi, nici de alţi adjuvanţi în care aflăm cu romantism că se refugiază şi uneori dispar sufletele chinuite. Terapeuţii mei sunt oamenii din jur, dragostea, scrisul, bucătăria şi viaţa în sine.

Oamenii pentru că mă întorc către ei şi-i primesc în mine din ce în ce mai simplu, mai natural, mai lisit de etichetări şi prejudecăţi. Revin printre oameni de toate felurile cu sentimentul unei regăsiri pe care am împiedicat-o să se întâmple. Dragostea pentru că e foarte posibil să fi identificat o misiune în legătură cu asta, să fi fost desemnat să întrerup o secvenţă repetitivă desfăşurată în decursul câtorva generaţii din care descind şi în care iubirea a fost mutată din albia ei firească. Scrisul pentru că îmi dă glas proceselor şi îmi dă cursivitate pentru construcţia drumului pe care-l am înainte. Bucătăria pentru că este un cumul de avantaje autocreate: împlinirea zilnică a misiunii de a genera altora experienţe memorabile şi efectul cu răspuns rapid, de cele mai multe ori uşor de influenţat. Viaţa însăşi pentru că îmi dau voie să mă bucur de ea  scriind şi bucătărind printre oameni, cu dragoste. Un flux continuu al dragostei, din ce în ce mai liber de nevoia cuantificabilă a reciprocităţii.

Am vrut să vă spun toate astea pentru a avea o cheie pe care m-aş bucura s-o folosiţi atunci când îmi călcaţi pragul gândurilor, vă poziţionaţi după propria alegere faţă de ceea ce vă las să ştiţi şi poate vă întrebaţi care sunt motivele demersului meu. Poate vă e de folos, poate nu vă e… Pentru mine e important că v-am explicat.

Am zis să deschid direct cu poza nu pentru că aş avea ceva cu voi sau din vreo patologică repulsie generalizată faţă de Om şi capacitatea lui diavolească de creaţie. Dar, vedeţi voi, după nişte ani de făcut poze (fotografii nu mi-au ieşit niciodată, dar poze am făcut duium) am ajuns să cred că sunt câteva subiecte cu care nu ai cum să faci o poză dizgraţioasă oricât te-ai chinui: mâncare, copii, apă de mare/ocean cu cer deasupra. Indiferent de înzestrările tehnice, chiar dacă ai un kodak de unică folosinţă, un telefon LG din 2004 sau orice altă gioarsă care face poze, e imposibl să faci poze generatoare de repulsie când vine vorba de categorile astea de subiecte.

A, da! Cu ce poţi greşi major în orice situaţie, când te-ai hotărât că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi faci un blog (îndeosebi culinar) sau o pagină pe www: cu numele de botez al paginii respective. E musai să pendulezi între cuvinte şi formulări care cel puţin mie îmi vor spune înainte să dau clic că e ceva în neregulă cu tine: secrete, artă culinară, universul bucătăriei, miam-miam, reţete superbe, gospodină, minunile bucătăriei, sugestii minunate pentru mămici… Toat astea şi multe altele, combinate cum vreţi voi, mie îmi generează instantaneu imagini etern şocante cu şosete albe 20% bumbac la pantofi negri, unghiuţă şi ghiul, maieu de plastic cu găurele, broderie cu lalea pe cămaşă, îm zona buricului, pantofi de sport cu talpă de plastic şi branţ de pâslă… Mai am. Mai vreţi?

Am găsit această superbăciune înfricoşătoare pe un grup de Fb dedicat românilor din afara graniţelor. N-am stat să aflu dacă „mamiştietot” e şi ea pe alte meleaguri, deşi mi s-ar părea riscant să faci o astfel de greşeală din poziţia românului emigrant. Căci, fatalitate, deşi atrocitatea e numită „plăcintă cu brânză”, purgativul ăsta din imagine e de fapt din felii de pâine (feliată, sick!) şi ceva lactate de butic. La cuptor. Păi voi vă imaginaţi ce reacţii ar putea avea românii verzi din patrie în faţa unei asemenea ecuaţii? SĂRACO! ar fi cea mai delicată. Nu ştiu dacă urme fine de decenţă sau pure interese de relevanţă în Google au convins autoarea să modifice link-ul întru restabilirea măcar parţială a adevărului.

Pe onoarea mea, am văzut aurolaci care mâncau din gunoi chestii mai apetisante. Adică nu ştiu cum i-a ieşit creatorului de, dincolo de „reţetă” în sine, bucata de exemplificare zici că a fost muşcată de două ori de un birocrat, pe stradă, aruncată cu greaţă în primul coş de gunoi întâlnit la ieşiea de la Metrou Piaţa Victoriei şi descoperită de fotograf după vreo trei zile de caniculă, respectiv grevă a serviciului de salubritate. Poza asta nu e o invitaţie la gătit şi cu siguranţă nici la mâncat. Poza asta e probă într-un proces cu omucidere, profanare şi tăinuire de cadavru, ar sta liniştită într-un manual de medicnă legală. Oi fi eu prea sensibil, dar poza asta e pur şi simplu brutală. Farfuria e din cele bune, de pe peretele din bucătărie, unde stă între o strachină din „ceramică de Horezu” via Bucur Obor şi o maramă din fibre sintetice, scorţoasă de vapori de ulei şi fum de mici „la tigaie”.

Pâine cu brânză pe post de plăcintă. O poză oribilă, parcă special făcută să dea de gol impostura şi sărăcia preparatului. Păi nu, „mami” nu ştie tot. Nu ştie aproape nimic şi mai vrea să ne şi păcălească. „Mami” e o hahaleră, nu e mami!

Femeile nu mai sunt de pe Venus. Sunt de pe Pandora :) Îmi place Pandora, pare o lume feminină cu picioarele pe pământ. O schimbare de perspectivă e bună din când în când. Am răspuns cu mare bucurie la invitaţia Alexandrei Bădicioiu şi am scris ceva pentru ei. Mie mi-a plăcut, ceea ce mi se întâmplă foarte rar :)

Din nou el. Sunt din ce în ce mai sigur că din cauza lui ajungem să nu mai citim, să nu mai vorbim despre alții cu admirație, să nu mai recunoaștem ceea ce alții fac bun, benefic pentru alții sau pentru o întreagă comunitate. Suntem prea preocupați de propria lipsă de timp și de propriile mărgeluțe ca să mai ținem cont că, de fapt, existența noastră este dependentă de interacțiunea cu ceilalți, că lucrurile bune care ne ies nouă din mâini ajung să fie bune în primul rând prin utilitatea lor pentru alții. Pentru ceilalți.

Oamenii merită descoperiți. Desigur, cu mască de protecție în primă instanță, mai ales dacă ești deprins cu obiceiurile lor cameleonice și dacă ți s-a mai întâmplat să fii scuipat în față imediat după de ai strâns mâna întinsă cu prietenie. Dar oamenii merită explorați chiar și atunci când put și au bube. Ne plac oamenii care ne spun totul despre ei și din ei în cinci cuvinte, dar parcă prea devine totul plictis când nu mai ai nimic de aflat prin strădania proprie.

Nu mai pot citi bloguri „mainstream”. Și nici nu mai vreau. Oamenii au tendință să se repete ciclic, să vorbească despre aceleași lucruri, în același stil, cu aproape aceleași cuvinte. Voi încerca să văd măcar un blog nou în fiecare zi. Un blog despre care să am ce povesti. Aud prea des în ultima vreme că blogosfera românească nu există. Nu știu ce-ai aia „blogosferă”. Știu că există oameni pe care-i citesc cu plăcere, că apar uneori unii noi, care-mi plac în proporții diverse, că pe unii am avut ocazia să-i cunosc, că alții au evoluat vizibil în ultima vreme…

Nu vreau să știu ce-i aia blogosferă, știu deja ce e bun de citit. Important e să-i convingem și pe alții să-i citească. Să ne citească. Pentru că dacă vom continua să ne citim doar pe noi și pe noi între noi, o să ne plictisim rău. Chiar, voi când scrieți pe cine vă imaginați citindu-vă? Nu e nevoie să-mi răspundeți, poate că ar fi bine să vă dați vouă un răspuns. Eu nu (mai) scriu pentru alți bloggeri.

Și m-aș bucura să ne mai iasă o chestie. Să nu mai facem evenimente la care să ne vedem mereu aceiași. Să facem evenimente promovate cât mai mult offline, la care să vină oameni pe care nu-i știm și care să dezvolte industria online. Să renunțăm din când în când la masa de manevră deja sedimentată și să atragem la întâlnirile-astea cât mai mulți oameni care au senzația că internetul este rezervat unui grup foarte restrâns de indivizi, în majoritate cam elitiști și ciudăței. Și asta tot din cauza egoismului. 

Acum, dacă tot m-am trezit iar cu noaptea-n cap şi dacă tot am schimbat cîte ceva pe-aici de mi-e şi mie mai mare drag de scris, să vă zic cîte ceva despre umor şi rîs în general. Asta propagată iar dinspre HOHO, că tot n-aveam suficiente obsesii…

E simplu să faci umor mainstream în România. Ba nu numai în România e uşor, că degete în nas şi şuturi în cur înţelege uşor aproape oricine. La modul profesionist clasic, umorul greu are nevoie de suflete triste şi amare. Parcă să zic că şi Mihai Dinu mi-a zis de chestia asta în cursul lui admirabil de Teoria Comunicării, pe care l-am apreciat fără să-l înţeleg prea adînc doar pentru că era cool să-ţi placă Dinu în primul an de facultate. Măscăricii cotidieni nu prea generează umor cînd sînt nevoiţi să se concentreze la asta. Triştii şi introspectivii au şanse mai mari de reuşită pe ramură, mulţumită în primul rînd elementului – surpriză.

În „Trei într-o barcă” există o anecdotă despre un oarecare Herr Schlossenbochen, care vine să se reproducă artistic în limba germană la o petrecere de salon cu englezi. Este introdus de un agarici care anunţă asistenţa că urmează un moment umoristic irezistibil, un fel de dramedie care, în alte saloane, făcuse lumea să leşine de rîs. Efectul umoristic, zicea el, era dublat de seriozitatea imperturbabilă pe care artistul avea s-o mimeze pe durata întregului act.

• Miercuri dimineata urmeaza sa gasiti aici cite ceva despre recitalurile Def Leppard si Whitesnake de miine seara;
• Simbata dimineata sper ca mi se vor fi implinit macar citeva dintre asteptarile cu care ma duc la Judas Priest;
• Incepind de duminica am toate sansele sa va ofer in timp real ceva imagini si notele de calatorie ale regizorului Catalin Bugean cu ocazia unei scurte incursiuni pe Mont Blanc.

„Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin. Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon.

Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati. A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat

Cind mi-am facut contul pe WordPress stiam ca stiu sa scriu. Mai stiam ca nu vreau sa scriu, ca planuisem sa ma ocup de indeletnicirea asta atunci cind nu voi mai putea vorbi sau cind propria-mi voce imi va suna prea strident sau prea deloc. In ultima vreme ma tot gindesc la tot exercitiul asta pornit prin mai, anul trecut. Imi dau seama ca, in tot timpul asta, marele avantaj al scrisului ramine cel simplu, cel de baza, adica dezvoltarea capacitatii de a transforma imagini si trairi in lanturi de cuvinte ce fac sens unele cu celelalte si, la rindul lor, trezesc alte imagini sau chiar trairi. Unele noi, altele poate identice cu acelea pe care au fost menite sa le exprime.

Nu am timp sa scriu. Am o gramada de treburi. Si cind gasesc un strop de timp, il pierd incercind sa decid care dintre zecile de subiecte despre care vreau sa vorbesc aici ar fi cel mai important, cel mai gustos, cel mai zemos si mai interesant pentru altii. Cumpar timp! Cine imi vinde? Sau mai bine scrieti voi in locul meu. Pe bune! Bagati pe copolovici@gmail.com si vi le public aici :D Ca si cum voi n-ati avea unde sa scrieti… Dau o bere pentru fiecare articol scris de voi care sa-mi si placa. Mda… e o conditie. Da’ cind req am timp sa le citesc?