Ştie unchiu’…

joi, 27 februarie, 2014 la 7:29 pm

Unora le e greu să recunoască: Adrian Sârbu este unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat în viaţă şi în carieră. Nu mă refer la aceia care se pot mândri de vreo douăzeci de ani cu o singură mare calitate în existenţa lor, aceea de „a fi rezistat” în preajma lui şi în structurile create de el fără să fi priceput sau transformat în ceva util nici măcar un gram din uraganul ăsta de inspiraţie întruchipat în vizionarul cu alură de Einstein mafiot.

Câteva gânduri, de sub cocotier:

  • Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani, ASu’ n-ar fi venit la ceremonie, ci şi-ar fi trimis un reprezentant;
  • Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani şi ar fi venit la ceremonie, discursul său s-ar fi oprit doar la prima frază, „Apreciez că-mi daţi acest premiu pentru următori 20 de ani…”, după care ar fi coborât de pe scenă;
  • La primul board cu spăimoşii săi colaboratori de rang înalt, după ce aceştia se vor fi grăbit să-l felicite zemos pentru premiu şi pentru discurs, îmi dau voie să-mi imaginez cum Sârbu le-a transmis pe sub mustaţă: „Colegii, sper să fiţi conştienţi că, în urma a ceea ce am spus eu acolo, pe scenă, v-am băgat în buzunare încă vreo zece ani de prosperitate. Şi am naivitatea patologică să-mi imaginez că măcar acum poate câţiva dintre voi pricep că ar trebui să înceapă să livreze, colegii. Iar v-am făcut eu treaba, iar v-am pus lovelele în palmă, poate în sfârşit reuşiţi şi voi să faceţi un mic efort să le apucaţi şi să le vârâţi în buzunare.”

adrian sarbu

Resurse umane

luni, 27 ianuarie, 2014 la 11:00 pm

Îmi pregătesc „ploile” pentru întoarcerea în România, în primăvară. Revin pentru o vreme, nu pentru că aş vrea să plec de aici, ci pentru că vreau să fiu acolo, din motive liniştite şi fericite. În definitiv, acest prim episod brazilian şi-a îndeplinit multe dintre misiunile pe care mi le-am propus la plecare şi lumea din mine se simte pregătită să trăiască în oricare dintre lumile din exteriorul ei, în oricare dintre lumile în care împrejurările şi dorinţele mi-ar sugera să exist.

satar

Aşa că azi am vorbit pe scurt cu Nicu, prietenul meu artist într-ale cărnii şi sursa infailibilă a muşchiului de vită de la Kopel’s, pe care e posibil ca unii dintre voi încă să şi-l amintească destul de bine. Nicu este un mare pasionat de ocupaţia lui zilnică şi de la el am învăţat deja multe despre măcelărie. E furnizor unic pentru multe dintre afacerile mari de restauraţie din Bucureşti şi îi trec lunar prin operaţiune câteva tone serioase de carne.

Aşa că mi-am blocat deja o jumătate de zi pe săptămână, în care voi lucra în secţia lui de măcelărie alături de băieţii de la care voi învăţa drumul cu cuţitul şi barda printr-o carcasă de sute de kilograme, tehnici speciale de dezosare, identificarea, tăierea şi fasonarea „pieselor” pe care voi de obicei le cumpăraţi gata pregătite, de la magazin sau direct pe farfurie, în restaurante. Este o treabă în care mă voi implica benevol, primind drept „salariu” propria mea dezvoltare  şi o mai bună înţelegere a meşteşugului căruia am decis să mă dedic în această instanţă a eistenţei mele. Abia aştept.

O altă jumătate de zi pe săptămână va fi despre peşte, într-o formulă aproape la fel de „hard core”. Diferenţa faţă de măcelărie este că la coada peştelui ne vom putea întâlni într-un spaţiu public unde voi putea şi să vă ajut să vă împrieteniţi mai bine cu acest subiect, dar şi să învăţ eu însumi şi mai mult despre el. Un alt angajament pe care-l voi îndeplini voluntar, în aceleaşi condiţii din măcelăria lui Nicu.

Vine, vine primăvara! :)

 

Unde se duc cocorii când se duc?

luni, 20 ianuarie, 2014 la 9:23 pm

Mă frământă un gând de câteva săptămâni şi mi-e clar că trebuie să vi-l împărtăşesc cu grijă să nu creadă unii dintre voi că îi preţuiesc mai puţin. E pur şi simplu o nelămurire care e departe de a fi primit o concluzie. E un lucru cert şi vizibil că piaţa de freelancing în consultanţă de marketing online, content, social media etc. a fost foarte populată în ultimii cinci-şase ani. Nu mă refer la piţigoii spammeri care vând like-uri la vrac, ci la cei câteva zeci, nu multe, de oameni care au avut prilejul şi apetenţa să practice comunicare sub diversele ei forme până la momentul cotiturii către online. La unii dintre ei, momentul ăsta a coincis cu deteriorarea pieţei de muncă, angajaţii cu CAS-uri plătite de angajator au devenit independenţi, şi-au pus în funcţiune competenţele şi relaţiile dobândite în anii de muncă „clasică” şi au luat valul pe piept.

working on the beach

Ei bine, în ultima vreme LinkedIN mă anunţă din ce în ce mai des despre întoarcerea „la program” a celor care au gustat din apanajele libertăţii sau antreprenoriatului. E firesc să mă gândesc şi să mă întreb despre motivul pentru care oamenii ăştia îşi amanetează din nou independenţa. Siguranţa unui venit constant versus nivelul bugetelor şi al neprevăzutului financiar în consultanţa independentă e primul răspuns tentant, care conţine şi un indubitabil iz de înfrângere. Ori eu asta chiar nu vreau să accept despre aceia pe care i-aş recomanda oricând celor care mă întreabă de ei. Dacă backgroundul meu este suficient de puternic încât să mă recomande ca pe un independent profesionist, pentru ce altceva mi-aş vinde din nou libertatea?

Nu cred în coexistenţa paralelă a celor două valenţe, specialist la program şi independent. Sigur, proiectele personale paralele se fac cel mai bine în timpul orelor de la „serviciul” cu contract pe durată nedeterminată, certific şi dau scris pentru asta. Nu cred că e neapărat etic, dar sigur e practic. Însă oricât de puţin ai reuşi să lucrezi pentru salariu, simpla încartiruire şi însuşi timpul pe care accepţi contractual să-l petreci „la birou”, mi se par suficient de energofage ca să-ţi mai permită să lucrezi pentru proiectele independente după 5 PM.

N-aş mai fi în stare să bat palma cu un angajator, indiferent pe ce venit garantat lunar. Nici credite nu mai vreau să fac niciodată şi am îmbrăţişat strâns credinţa că banii sunt importanţi doar din perspectiva emoţiilor şi experienţelor pe care ţi le oferi cu ajutorul lor, e adevărat. Şi ştiu că sunt companii româneşti care au mai şters praful pe obiceiuri şi înţeleg că unii dintre angajaţii lor pot fi mult mai profitabili şi mai utili lucrând de acasă, însă calitatea de angajat conţine încă multe standarde şi politici interne pe care îţi este imposibil să le eviţi, raportări şi bilanţuri şi bugetări care, atunci când nu sunt aplicate practic pe proiecte individuale, reprezintă doar marea pierdere de vreme atât de bine instituţionalizată în corporaţii şi companii cu năzuinţe şi pretenţii standardizate corporativ.

Nici gând să vreau să trag vreo concluzie. Aş vrea să aflu, totuşi, ce altceva în afară de stabilitatea financiară îi poate convinge pe prietenii mei să renunţe la avantajele libertăţii.

Artist senvişar, să trăiţi!

joi, 26 septembrie, 2013 la 6:00 pm

artist sandwichuri

Asta e din categoria contemporană de gugumănii pretenţioase din simpatica industrie de restauraţie contemporană. Nu mai poţi spune „bucătar”, sunt toţi chefi de la curăţătorul de legume şi până la culegătorul de tuleie de pe târtiţe de pui. Probabil că „artistul” din anunţ răspunde pe cale ierarhică unui „brâncuşist – restaurator de tatine”, care la rândul lui se subordonează unui „arhitect generalist de ouă fierte”. De omlete nu, că acelea pică în responsabilitatea exclusivă şi supremă a unui „balbotor-macropeisagist, categoria antâia”. Resursă umană, meserie frumoasă, cinste cui te-nvaţă. (via Guşteru)

INTRODUCING PAULA GODEANU

joi, 22 iulie, 2010 la 12:25 pm

E firesc să-mi placă profesioniştii. Probabil că unul dintre puţinele lucruri de care acum mi-e dor, din experienţa mea anterioară deschiderii restaurantului, e să am în echipă oameni mai inteligenţi decât mine, cu experienţă şi dăruire pentru ceea ce au ales să facă în viaţă.

Dar, după o mai veche pildă a unui inginer care încerca să-mi dea meditaţii la matematică prin clasa a şaptea (întrucât loaza umanistă care eram ar fi putut să nu intre la liceu din pricina mizeriei de algebră, la care se prezanta în general tămâios), am împărţit mai mereu profesioniştii în două categorii: cei reci, exacţi, şablonaţi şi tăiaţi în muchii drepte de cărţile citite şi şcolile urmate, şi cei cu baze teoretice suficiente pentru a deveni cu adevărat iubitori de meserie, cunoscători intimi ai fibrelor şi celulelor din care le e făcută meseria şi, implicit, menirea.

Astfel, am cunoscut marketanţi şi marketicieni, fizicanţi şi fizicieni, doctoranţi şi doctoricieni, jurnalanţi şi jurnalişti etc. etc. etc. Paula Godeanu mi-a arătat, într-un moment important al drumului meu, că există oameni de Resurse Umane care, înainte de toate, reuşesc să priceapă că rolul lor, mai ales în recruiting, incumbă o responsabilitate capitală. În al doile rând, de la Paula am aflat că există oameni de HR conştienţi că, fără o cunoaştere amănunţită a joburilor pentru care recrutează sau administrează conturi, demersul lor se scurge lamentabil spre inutilitate.

Cu Paula Godeanu şi echipa minunată din care făcea parte la momentul interacţiunii noastre am recurtat oameni buni, am râs şi am ţinut interviuri de poveste, dar am şi luat decizii complicate şi deloc amuzante, atunci când a fost cazul. Am „vândut” împreună joburi într-un mediu deloc prietenos, dar pe care tot împreună am încercat să-l facem cât mai primitor, astfel încât cei pe care i-am chemat lângă noi să nu ne acuze că le-am vândut iluzii.

Paula Godeanu e liberă într-o lună şi îşi caută un job pe măsura capacităţilor ei. Vedeţi profilul Paulei Godeanu pe LinkedIn. Eu zic să e un…haşerician :)

ANGAJEZ FEMEIE DE SERVICIU

miercuri, 2 iunie, 2010 la 3:21 pm

Hai să încerc şi aşa. Caut o doamnă (minimum 30, maximum 55 de ani) care ar trebui să rezolve la Kopel’s următoarele probleme:

  • curăţenia sălii restaurantului – şters praful zilnic, măturat şi spălat podeaua de două-trei ori pe zi, spălat geamurile periodic etc;
  • curăţenia şi întreţinerea terasei – măturat, spălat, şters mese, aranjat set-up, udat flori etc.
  • curăţenia toaletelor şi a spaţiilor auxiliare – toaleta clienţilor, toaleta şi vestiarul personalului, biroul, beciul, bucătăria;
  • spălat vase
  • ajutor la bucătărie – spălat-curăţat legume, asistenţă bucătarilor de serviciu.

Cum trebuie să fie omul ăsta? În primul rând ar trebui să facă toate astea foarte bine, cu atenţie, fiind conştientă că de calitatea prestaţiei sale depinde un procent important din satisfacţia clienţilor. Ar mai trebui să fie o prezenţă agreabilă şi să fie un om sănătos din toate punctele de vedere. Dacă ar considera acest job ca pe o posibilitate de a-şi îmbunătăţi aptitudinile culinare şi de a deveni, la un moment dat, parte din echipa de bucătari, cu atât mai bine.

Referinţe, programări pentru interviu, detalii suplimentare la copolovici at gmail punct com sau la 0740890961. Nu mă aştept să-mi găsesc omul printre cititori, dar dacă ştiţi pe cineva care ar intra în hora asta, m-aş bucura să-mi daţi un semn. Merci.

DE LA HR ROMÂNIA…

joi, 8 octombrie, 2009 la 1:24 pm

Să mai zic ceva? Hai că nu mai zic…

CE CAUTI TU IN VIATA MEA?

luni, 22 septembrie, 2008 la 12:08 am

E mai veche, de cind eram in vacanta, era s-o uit intre timp. Inainte de a pleca, am auzit de la citiva apropiati ca BCR e in mare alergatura dupa oameni, ca-si improspateaza/completeaza forta de Marketing, ba chiar ca se pregateste de un pachet nou de valori de comunicare s.a.m.d.

In Grecia ma suna o fatuca. „Am dori sa va chemam la un interviu pentru postul de manager de Marketing si betele”. Eram racit rau, asa ca orice hohot de ris s-ar fi transformat in criza urita de tuse, deci doar mi-am tras mucii. „Marketing si betele?” Da, zice filomela, e vorba de o reorganizare si structuram departamentul putin diferit decit era pina acum. Semn ca, probabil, mai sesizase si la altii nota acuta din semnul intrebarii.

Sint in vacanta, zic. Ma intorc la serviciu pe 15 septembrie. Stiti, eu tocmai am inceput de curind un proiect cu o alta companie. Aproape ca m-a apostrofat ca nu sint in Bucuresti si ca, eventual, am o treaba cind ma intorc in el. „Mda, o sa vedem ce putem face… O sa va sunam sa va comunicam ce decizie am luat…” Ce sa faceti? Ce decizie? Am aplicat eu la vreun job de-asta de-al vostru, cu nume ciudatel si, probabil, cu o descriere pe masura?

Nu numai ca n-as lucra pentru BCR decit daca s-ar reinventa complet (ceea ce am motive sa cred ca nu se va intimpla niciodata), dar nu intentionez sa fiu vreodata clientul lor nici macar pentru a schimba o suta de euro. Fetele, mai dati si voi cite-un sarci dupa bcr de pe masina de scris inainte sa chemati toate pramatiile la interviu. Multumesc.

PROPUNERE TRAINING

marți, 26 august, 2008 la 3:48 pm

In atentia departamentelor de Resurse Umane si a companiilor de traininguri si alte timbirlicuri.

LA INTERVIU

vineri, 22 august, 2008 la 6:49 pm

E clar, am imbatrinit. Imi este peste putinta sa inteleg ce e in capetele actualelor generatii 22-25 de ani. Din mai multe puncte de vedere, dar astazi cu prisosinta din acela al pozitiei lor de candidati la un job.

BERMUDA, SANDAUA SI BURICUL

In afara de salile de fitness, studiourile de videochat, saloanele de masaj sau spalatoriile auto, unde ai senzatia ca vei fi luat in seama daca vii imbracat ca Tarzan? Probabil ca esti un megaprofesionist, probabil ca muncesti 25 de ore pe zi si vrei doar o suta de euro pe luna, probabil ca iti propui sa nu-ti schimbi jobul vreo 30 de ani, probabil ca nu intentionezi sa nasti niciodata, ca nu ai de facut credite, ca nu vrei carte de munca si nici un fel de asigurari de sanatate. Probabil ca esti candidatul ideal din toate punctele de vedere. Dar ceva nu e in regula cu tine daca la primul interviu, prima data cind calci in compania careia vrei sa-ti vinzi icrele geniale, vii in pantaloni scurti, cu cartoafele rinjind in papucii „masculini”, cu buricul privind semet catre oportunitatile sale de cariera.