Posturi cu tagurile: "pe limba braziliana"

Nu, sigur că Domnul Caju nu e neapărat o „alună” braziliană. Numai că în Brazilia e plin de pomi de caju. Şi am zis să vă spun câteva vorbe despre el nu numai pentru că ştiu că vă place mult, ci mai ales pentru că ştiu că ştiţi că e unul dintre cele mai scumpe fructe oleaginoase de prin toate pieţele lumii. Adică inclusiv aici, unde vara (decembrie – aprilie) poate să-ţi cadă în cap din pomii de pe marginea drumurilor şi unde copilaşii dau cu zburături după ele cum dădeam noi după zarzăre şi castane.

Aşa arată un fruct întreg de caju. Atârnă în copac de codiţa aflată în capătul opus fructului oleaginos, crescut destul de bizar fix în fundul fructului-mamă. Ei, partea aia colorată frumos, care poate fi roşie, rozalie, gălbuie, portocalie, este nepermis şi ilegal şi enervant de gustoasă şi de suculentă. Textura fructului suculent e oarecum buretoasă, iar coaja – destul de dură. Aşa că nu poţi spune neapărat că mănânci un fruct de caju, căci în termeni mai apropiaţi de realitate se cheamă că-l cam sugi. Şi e bun, repet, e bun de tot. Parfumat straşnic, cu un gust pe care mi-ar fi imposibil să-l compar cu ceva ce ştiţi deja.

Ce gust are „nuca” ştiţi deja. Aici, pe plajă, cultivatorii vin direct cu sacul de cinci-şase kilograme de fructe uscate, dar uscate de curând, care nu apucă să devină uleioase, aşa cum de multe ori se întâmplă cu acelea de pe tarabele din pieţele europene sau din punguţele de la magazin. Două treburi pe care sigur nu le ştiţi despre caju ar fi astea: 1. nucile de caju sunt scumpe in primul rând din cauza procesului de extracţie. Am muşcat ca Sotea dintr-o nucă crudă şi am avut buzele arse vreo două săptămâni de uleiurile esenţiale pe care învelişurile ei le conţin în ambundenţă. Nucile de caju coapte trec prin cinci-şase procedee până ajung, rumene şi frumoase, pe masă: uscare, prăjire, decoticare, spălare, încă o prăjire, încă o uscare etc. etc. etc. 2. Cică un pumn de miezuri de caju face cât două pastile de Xanax.

Probabil că, mâncat pe plajă, la Atlantic, cu ochii înfipţi în necuprinsul albastru şi cu picerele adânc masate de nisipul pudrat, face cât trei Xanax. Cu Rudotel nu s-au făcut echivalări, dar sincer cred că nu funcţionează când vine vorba de psihoze complexe :) În fine. caju e bun şi versatil. Stă lejer pe post de seminţe de pin într-un pesto făcut în casă, se comportă decent în paste cu sos alb, sfărâmat mărunt, pe deasupra, sau ca „îmbrăcăminte” crocantă pentru peşte, pui, diverse legume prăjite „pane”. Văd şi un cotlet întreg de miel îmbrăcat în caju zdrobit înainte de a ajunge în cuptor, dar poate că despre asta om vorbi mai la obiect anul viitor.

 

Asta îmi propun să fie o serie de însemnări despre chestii faine sau măcar experimentale de pus pe limbă în Brazilia. Şi dacă reuşesc în următoarele zile să mă ridic la nivelul intelectual al lui Go Pro Hero 3 Black Edition (în august am avut şi Silver Edition vreme de vreo treizeci de secunde, până mi-a zburat-o un val de pe cap cu tot cu hamul despre care abia mai apoi am aflat că nu e pentru uz subacvatic) probabil că le voi ilustra şi cu nuşte clipuri cât de cât decente. Deocamdată doar iPhone.

Caldo de cana e suc de trestie de zahăr. De cele mai multe ori, pe margnea drumului şi la intrarea/ieşirea de pe plajă. Tulpina de trstie crudă vine „de la ţară”, e cojită cu un cuţitoi straşnic şi nelipsit din dotarea brazilienilor care au o treabă cu natura, apoi spălată cu apă. Pentru un pahar mare cu suc, nenea sau tanti de obicei folosesc o bucată de vreo douăzeci şi cinci de centimetri. Trestia trece printr-o presă rece, de cauciuc, activată de un motor simplu, alimentat cu gazolină, iar sucul se scurge printr-un canal metalic direct în vasul de colectare, printr-o sită obişnuită care opreşte eventualele bucăţele mărunte de lemn. După prima presare, pe tulpina aplatizată ajung bucăţele de ghimbir şi de lămâie iar operaţiunea cu presa se repetă de încă două sau trei ori.

Vânzătorii au tot timpul cu ei o cutie termoizolantă cu gheaţă (brazilienii nu beau mai nimic fără gheaţă), pahare de unică folosinţă şi paie. Eu nu beau, că nu-mi permite religia, dar cu siguranţă e un deliciu de neratat pe-aici. Prefer apa de cocos, despre care o să vă povestesc curând. Spor la piftie!