Acasă la Pro TV

marți, 6 ianuarie, 2015 la 3:15 pm

Voi aţi hrăni un câine cu mâncare pentru pisici? Aţi încerca să convingeţi un leu să aleagă o salată în detrimentul unei pulpe întregi de viţel? Cam asta pare să fie „noua” strategie a minţilor slave din Pache Protopopescu. La finalul anului trecut am înţeles din nişte promo-uri că Pro TV va difuza în ianuarie o telenovelă turcească. Nu ar fi fost prima, apetitul noilor diriguitori ai trustului Pro pentru astfel de producţii şi-a făcut simţită prezenţa de anul trecut.

pro tv acasa

Da, dar am aflat după aceea că respectiva serie va fi difuzată ÎN PRIME TIME, adică la oră de maximă audienţă, adică la 20:30. Şi asta chiar de lui până vineri, sâmbăta fiind rezervată, la aceeaşi oră, pentru „Las Fierbinţi”, o producţie pe care, oricât mi-ar fi de simpatică, mi se pare de-a dreptul sfidător s-o programezi sâmbătă seara. Ei bine, astăzi mi s-a desluşit enormitatea, iar explicaţia mi se pare mai năucitoare decât însăşi decizia de programare: creierele cesnaviciate intenţionează să difuzeze pe Pro TV doar primele episoade ale serialului pentru casnice, ulterior mutând difuzarea producţiei pe Acasă TV.

De acord, Acasă TV e cam în derivă, respirând greu cu redifuzări şi fără producţii locale noi. De acord, în general până spre 15 ianuarie consumul de televiziune e mai redus, sunt destui care au legat zilele libere de Crăciun şi Revelion cu un concediu de două săptămâni. Dar oare ce studii relevă o asemenea confuzie între tipurile de public ale celor două canale care de atâţia ani cel mai bine au ştiut să-şi definească, reitereze şi consolideze permanent poziţionarea pe piaţă?

Dacă MTV şi Taraf TV ar aparţine aceluiaşi trust, cum ar fi să difuzezi pe MTV primele episoade din noul serial culinar (că tot nu mai e vorba despre bucătărie) realizat de Guţă? E ca şi cum ai presupune că pe MTV stau prea mulţi cocalari care ar merita să-şi bage minţile în cap şi să treacă pe Taraf, care le e dedicat. Promotion-ul între canale cu public complementar e cu siguranţă o strategie utilă, însă genul ăsta de „pescuială” cu content difuzat în prime time mi se pare mai mult decât o exagerare dăunătoare pentru publicul de pe canalul – locomotivă şi derutantă pentru publicul celuilalt.

 

 

Ştie unchiu’…

joi, 27 februarie, 2014 la 7:29 pm

Unora le e greu să recunoască: Adrian Sârbu este unul dintre cele mai importante lucruri care li s-au întâmplat în viaţă şi în carieră. Nu mă refer la aceia care se pot mândri de vreo douăzeci de ani cu o singură mare calitate în existenţa lor, aceea de „a fi rezistat” în preajma lui şi în structurile create de el fără să fi priceput sau transformat în ceva util nici măcar un gram din uraganul ăsta de inspiraţie întruchipat în vizionarul cu alură de Einstein mafiot.

Câteva gânduri, de sub cocotier:

  • Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani, ASu’ n-ar fi venit la ceremonie, ci şi-ar fi trimis un reprezentant;
  • Dacă ar fi luat acest premiu acum vreo şapte-opt ani şi ar fi venit la ceremonie, discursul său s-ar fi oprit doar la prima frază, „Apreciez că-mi daţi acest premiu pentru următori 20 de ani…”, după care ar fi coborât de pe scenă;
  • La primul board cu spăimoşii săi colaboratori de rang înalt, după ce aceştia se vor fi grăbit să-l felicite zemos pentru premiu şi pentru discurs, îmi dau voie să-mi imaginez cum Sârbu le-a transmis pe sub mustaţă: „Colegii, sper să fiţi conştienţi că, în urma a ceea ce am spus eu acolo, pe scenă, v-am băgat în buzunare încă vreo zece ani de prosperitate. Şi am naivitatea patologică să-mi imaginez că măcar acum poate câţiva dintre voi pricep că ar trebui să înceapă să livreze, colegii. Iar v-am făcut eu treaba, iar v-am pus lovelele în palmă, poate în sfârşit reuşiţi şi voi să faceţi un mic efort să le apucaţi şi să le vârâţi în buzunare.”

adrian sarbu

Treaba cu Master Chef

luni, 17 februarie, 2014 la 10:33 am

Hai să încerc să clarific puţin lucrurile şi cu asta. Nu de alta, dar multora dintre voi toată treaba vi s-a părut destul de confuză, iar în momentul în care mi-aţi pus întrebări eram eu însumi suficient de nedumerit ca să vă pot da nişte răspunsuri cât de cât coerente. Căci despre disclosure nici nu se pune problema, deci nu vă aşteptaţi la dezvăluiri senzaţionale din spatele producţiei. Ceea ce urmează se referă strict la backgroundul interacţiunii mele cu formatul şi conţine mai degrabă ipoteze despre ceea ce a grăbit ieşirea mea rapidă din show.

Pe scurt, ce au văzut unii şi nu au văzut alţii, ca să ştie toată lumea despre ce vorbim.

1. Primul sezon românesc al formatului de televiziune Master Chef se promovează din greu aproape un an de zile pe toate declinările Media Pro.

2. Emisia Master Chef România debutează cu două episoade din preselecţii. Într-unul dintre ele, Copolovici se prezintă în faţa juriului de profesionişti ca bucătar pasionat, co-proprietar şi co-administrator al unui business de alimentaţie publică în Bucureşti. Are un preparat inedit (nişte creveţi cu un sos asiatic şi o garnitură de orez în forma logo-ului MC, pe un platou neconvenţional) şi îşi reconfirmă calitatea de amator în bucătărie. Este admis în concurs, primeşte şorţul.

copolovici platou masterchef

3. În episodul al treilea difuzat pe Pro TV, Copolovici taie ceapă alături de alţi (parcă) douăzeci şi ceva de concurenţi. Se taie regulamentar, ca majoritatea celor din faţa camerelor, după care poartă un dialog destul de colţuros („asta zici tu că e ceapă tăiată corect?” „da, eu ştiu că e tăiată corect!”) cu membrii juriului. Este admis în proba următoare.

4. Următorul episod conţine proba oului care trebuie să fie personajul principal într-un preparat realizat contra cronometru. Copolovici face nişte ouă fierte îngropate în spanac, acoperite cu Bechamel, gratinate. La degustare, părerea unuia dintre membrii juriului este, conform materialului difuzat, „mai mergea nişte sare”. La finalul episodului, verdictul este negativ (preparat apos, nesărat…nu-mi aduc aminte foarte exact) şi Copolovici „părăseşti Master Chef!”. Personajului i se umflă ochii în cap şi iese opărit din platou şi, pe drum, îl întreabă uluit pe Fodor „pe bune? bă, e pe bune???” şi preferă să nu-i răspundă la întrebarea stupefiantă „vii şi la ediţia viitoare?”. La ultimele cadre, Copolovici plânge cu sughiţuri şi cu asta, basta.

copolovici masterchef

Duaaaamneeeeee, ce faţă aveam!!! Acum haideţi să ne dăm câţiva paşi în spate (mai mult de şapte, că nu-i cu pisici negre şi cu scuipat în sân) şi să vedem cum am ajuns acolo.

A. Se anunţă înscrierile, Copolovici se înscrie online.

B. Nu primeşte niciun semn câteva luni bune, aşa că dă telefoane pe la cine crede el că poate să-i dea o sugestie. Bre, nea Adi, matale te-ai înscris? Nu, bre, că eu de vreo trei ani sunt cu şcoală de bucătărie şi certificat în buzunar. Da’ tu ce crezi? E bine să mă duc? Că mi-e cam târşă să nu iasă prost… Păi de ce să iasă prost? Tu măcar ai mai dat de mâncare la nişte sute de oameni până acum. Ce-ar putea să iasă prost?

C. Lui Copolovici îi vine o idee. Tâmpită. Dă alt telefon şi, cu tupeu şi o poveste altfel destul de interesantă, întreabă dacă nu cumva ar fi o idee bună să meargă direct în juriu. E drept, el e bucătar amator, dar conjunctura l-a ajutat să-şi vadă cu ochii un vis pe care mulţi dintre bucătarii pasionaţi nu-l ating niciodată, acela de a avea propriul restaurant. Ideea asta e susţinută, de fapt, de temerea majoră şi legitimă că publicul l-ar putea asimila poziţiei de profesionist. Aşa, el nu e nici cal, nici măgar, ci un fel de asin la jumătatea distanţei dintre ceilalţi doi juraţi şi concurenţi.

D. Între timp, am uitat să vă spun, personajul nostru urmăreşte de câte trei ori primele două sezoane din Master Chef US, râde, lăcrimează, se îmbibă de format, prima oară se uită ca telespectatorul, a doua oară – ca bucătarul, a treia oară – ca potenţialul concurent cu ceva habar despre televizune. Se uită pe sărite şi la ce se mai produsese până atunci cu acelaşi format pe alte teritorii, apreciază Master Chef Australia ca pe cea mai reuşită şi mai frumoasă variantă. Şi decide că Master Chef a fost făcut pentru el.

master chef US

E. Răpunsul în legătură cu potenţiala poziţie în juriu vine cu „nu se poate”, dar „băi, vino concurent! ar fi păcat să nu-ţi oferi experienţa asta, mai ales că…tu chiar ai dat până acum de mâncare la măcar câteva sute de oameni! n-are ce să iasă prost, lasă copilăriile…”. Şi decid să intru în treaba asta. Sunt chemat la preselecţii, semnez un contract şi completez toate anexele cu sinceritate şi fără echivoc.

F. Mă prezint la toate filmările sigur pe mine, în platourile de la Buftea mă simt ca acasă şi mă ştiu cu o grămadă de oameni implicaţi în producţie. Plecasem de doi ani şi puţin chiar de acolo, de la studiouri, unde din 2006 până în 2009 trăisem cea mai frumoasă şi mai dedicată bucată din anii mei de Marketing. Îmi făcusem nunta pe pajiştea cea mare de lângă lac, sub geamurile biroului din care am generat aproape doi ani proiecte, conexiuni şi profit. Aproape că mă jenez şi mă tem de bănuielile celorlalţi concurenţi care ori ştiu, ori pricep că am lucrat acolo.

G. (notă de culoare) Printre concurenţi sunt oameni care au intrat în bucătărie ori au descoperit că le place să gătească încercând propuneri dintre cele publicate de mine în anii anteriori pe „Prânzul din caserolă”.

adi hadean kopel's

H. Aici probabil ar trebui repoziţionat „filmul” din intro, văduvit de toate detaliile care privesc zilele de filmări, pentru că „disclosure”. Şi oricine se va apuca să povestească vreodată, după expirarea termenilor contractuali, în termeni defăimători,  despre cum au stat treburile la filmări, ar fi bine să nu uite că şi-a dorit el însuşi să fie parte din producţia asta şi că s-a bucurat de măcar câteva minute de expunere în faţa unei audienţe importante sau măcar în faţa rudelor şi prietenilor. Şi, indiferent de parcurs sau rezultat, oamenii ăia s-au bucurat să-l vadă acolo. Dacă la altceva nu i-a folosit (nu-i vorbă, despre marii câştigători oricum nu a mai auzit nimeni nimic, iar „semifinaliştii” încă nu par să se fi trezit la realitate), măcar să aibă ce povesti nepoţilor.

I. Ca să închei cu o ultimă legătură cu ceea ce a conţinut emisia: da, măi, isteţilor, „lacrimile alea au fost pe bune”. Căci, dacă ar fi fost nevoie să le generez la vreo comandă, poate că era mult mai inteligent să le dau drumul mai devreme, în platou, la auzul verdictului. Să cer juriului încă o şansă, să promit că nu mă voi mai uita fix în ochii lor când îmi vorbesc, că le voi permite să mă trateze ca pe o ciudăţenie ajunsă în platoul de filmare mulţumită bunăvoinţei lor sau că pot chiar să mă prefac că nu ştiu să gătesc, astfel încât mulţi dintre privitori să poată spune, cu mâna dreaptă în nas şi cu stânga în castronul cu cipsuri „tăăhăăhăăăă! cum a ajuns bou’ ăsta la mastărşef, că şi io gătesc mai bine decât el?!”. La cadrul ăla de final vomitasem deja de-atâta plâns şi repetam ca un patefon stricat „nu vreau să vă mai spun nimic! nu pot să vă mai spun nimic!”. Aveam o obsesie: în fiecare moment, aşteptam să apară pe coridor un operator şi vreo fată de la producţie care să urle isteric „te-am păcălit, boule! e o glumă! am vrut doar să-ţi crăpăm aroganţa şi să vedem cum reacţionezi! you’re IN, fucker!!!”. Chiar şi când am ieşit din curtea studiourilor pe sub atât de familiarul arc „de triumf” aveam senzaţia că asta urmează să se întâmple. Dar n-a fost aşa.

studiourile mediapro

„Mai mergea un pic de sare”. A făcut istorie replica asta. Unii mi-au sugerat să-mi adaug un nume cu ea în buletin sau măcar să mă recomand Viorel „Mai mergea un pic de sare” Copolovici. Şuţu mi-a propus să aducă la restaurant o prietenă pictor, care să-mi scrie asta mare şi frumos pe una dintre grinzile de la Kopel’s. Dacă treaba asta a sunat cel puţin ciudat unora care nu mă cunoşteau, poate vă imaginaţi cum au receptat-o aceia care mâncau aproape în fiecare zi sau măcar din când în când din ceea ce puneam pe mese împreună cu echipa mea de bucătari cu diplomă.

Un preparat pe trei niveluri. În spanac pusesem sare, spanacul aburit în tigaie pur şi simplu avea nevoie de sare şi chiar ţin minte că parcă pusesem o idee prea multă. Apoi ouăle. Apoi Bechamel în care pusesem un caşcaval sărat şi deasupra – parmezanul. Singura mea emoţie majoră în faţa juriului, la momentul degustării, a fost că le pun pe masă un preparat PREA SĂRAT. Că deviasem de la un principiu simplu, care devenise slogan în bucătăria mea: unde nu e destulă sare, poţi să mai adaugi, de unde e prea multă, nu mai poţi să scoţi!

„Mai mergea un pic de sare”. Şi totuşi… Sunt trei gânduri care nu că nu mă lasă să dorm bine noaptea, dar parcă încă îşi caută un răspuns chiar şi după atâta vreme.

X. Fusesem admis la înscriere, trecusem de selecţiile nedifuzabile şi intrasem în bucata de producţie din care s-au montat emisii difuzate. Nu vreau să mă consideraţi (din nou) îngâmfat, dar dintre concurenţi eram singurul care beneficiase anterior de vizibilitate (online, pe hârtie, la radio şi la TV), iar membrii juriului erau aproape necunoscuţi nişei de public consumator de content publicistic culinar. Presupusa mea calitate de profesionist era deja subiect generat şi întreţinut  pe nişte forumuri şi pe Facebook, în unele cazuri ştiu şi de cine. Acolo eram calificat drept mincinos şi impostor în condiţiile în care eu însumi mă bănuiam adesea de impostură în bucătăria unui restaurant. Să fi revenit asupra deciziei, oare tocmai din cauza asta,  aceia care acceptaseră că lipsa unui certificat care să ateste măcar absolvirea unui curs de „reorientare profesională” mă califică în postura de neprofesionist?

juriu masterchef romania

Y. Îl cunoşteam pe unul dintre membrii juriului. Ne întâlnisem cu mai mulţi ani în urmă, pe când el făcea primii paşi în meserie şi mie nici prin vârful minţii nu-mi trecea că mă voi dedica vreodată bucătăriei. La acel moment, veneam din două lumi complet diferite, iar conjunctura interacţiunii noastre nu a fost neapărat una fericită sau de bun augur pentru o eventuală amiciţie. Eu pentru el eram o ciudăţenie nepotrivită cu mediul în care ne aflam. El pentru mine era un bucătar, nu mai cunoscusem niciunul şi sigur nu aveam pe vreunul prieten, eu eram piarist debutant, beneficiar al unei educaţii conform căreia bucătăria e o meserie jegoasă, pentru lichele sau pentru proşti. Oare să fi contat pentru cineva atât de tare amănuntul ăsta încât să ducă la acel verdict? Oare acel jurat a spus cuiva dintre responsabilii producţiei despre acest detaliu?

Z. La intrarea în competiţie am scris în hârtiile obligatorii numele tuturor problemelor mele de sănătate şi al medicamentelor pe care le luam sub prescripţie la acea vreme şi cu care ar fi trebuit să mi se permită să intru în „cazarma” producţiei. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ şi nu m-am gândit nicio clipă să mint în legătură cu asta. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, munceam de dimineaţă până seara, uneori acopeream ture complete şi în bucătărie dacă vreunul dintre colegi avea o problemă. Să se fi temut, oare, cineva din echipa de producţie, că nu aş face faţă eventualului ritm al filmărilor şi că va fi fost mai bine să evite neprevăzutul?

Cu siguranţă că atunci am fost furios. M-am simţit nedreptăţit într-un mod care mie atunci mi s-a părut absurd, iar la acea vreme eu eram furios cam tot timpul. Eşecul ăsta cu rating mare (mai mergea puţină sare!!!) venea colac peste vreo alte trei pupeze cu care mă confruntam deja în acea iarnă, chestiuni foarte personale şi de business care oricum mă cam dezechilibraseră în exact aceeaşi perioadă. Eu la emisii nu m-am uitat. Am văzut o bucată minusculă dintr-o redifuzare şi am fost sigur că nu vreau să văd mai mult. Arătam ca dracu şi eram pământiu pe sub convingerea că venisem acolo ca să plec ultimul. Şi sper că n-are rost să vă amintesc că premiul nu era printre motivaţiile mele principale.

copolovici masterchef

De ce v-am povestit toate astea (şi îmi cer scuze pentru dimensiunea exagerată a textului) acum? Din acelaşi motiv pentru care v-am povestit şi altele, mai grele şi mai complicate. Eu m-am despărţit de mine ca să mă pot apropia mai mult. Nu mă simt ca şi cum v-aş istorisi despre o altă persoană, de un individ de care încerc să-mi disociez existenţa actuală. Toate astea sunt la fel de eu ca acela care sunt acum, însă acum mă pot bucura de mine întreg, conţinându-i pe toţi ceilalţi eu pe care i-am dispreţuit şi i-am luat la şuturi până am înţeles că nu e chiar formula perfectă prin care aş putea deveni un eu mai bun. Eul de-acum se miră puţin că aţi avut răbdare să citiţi până aici, dar ştie şi că, dacă aţi făcut-o, asta a fost posibil şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit pe parcurs. Şi pentru asta chiar îşi recunoaşte cu bucurie meritele :).

 

 

TEHNOLOGIE 4K ŞI 3D ÎN CINEMATOGRAFELE MEDIA PRO

miercuri, 29 aprilie, 2009 la 2:29 pm

Cinematografele grupului Media Pro, adică Hollywood Multiplex, Cinema Pro şi Lotus Oradea, se pregătesc intens de neîntîrziatele beneficii pe care le aşteaptă, din punct de vedere cinematografic, de la noul lor acţionar intergalactic prin încuscrire, Time Warner. Astfel, de pe 1 mai trei săli de la HMO şi sala de la Cinema Pro vor fi dotate cu tehnologie 4K şi 3D, urmînd ca, de pe 15 mai, o sală de proiecţie de la Lotus Oradea să intre şi ea în aceeaşi lume bună, echipată de Sony şi RealD.

Ce înseamnă toate astea din punct de vedere al spectatorului? Cu siguranţă o experienţă mai intensă pe scaunul de la cinema şi, probabil, una la fel de intensă în buzunar. Din punct de vedere tehnic, comunicatul diviziei zice aşa: „4K este de 4 ori mai clar decat 2K, este de peste 8 ori mai clar decat HDTV, oferă o rezoluţie şi un contrast excelente şi o puritate perfectă a culorii, asigură o durată mai mare de viaţă suportului tehnic. Noua tehnologie 3D nu oboseşte ochii şi nu provoacă dureri de cap. 4K oferă aceeaşi imagine clară pentru toţi spectatorii din sală (spre deosebire de tehnologia bazată pe peliculă care redă imaginea optimă numai pentru o parte din spectatori)”. Ain’t that awesome?

ADRIAN SÂRBU PLUS BUGS BUNNY EGAL LOVE

marți, 24 martie, 2009 la 12:00 pm

V-am mai zis că-l apreciez foarte mult pe fostul meu patron, Adrian Sârbu, nu?

MĂ VÎND ANTICARII

vineri, 23 ianuarie, 2009 la 2:19 am

Azi, la Universitate, mă îndreptam către un pretext de ceai. Trec pe lîngă Muzeul de Istorie şi arunc un ochi spre „buchinişti”. Intru în curte şi fac paşi către tarabă, mai mult a pieredere de vreme. Întreb de Habarnam, slinosul n-are, dar sclipeşte amabil că ştie despre ce e vorba. Pe unul dintre rafturi văd o cărţulie cu legătură groasă, cartonată. N-apuc s-o trag dintre celelalte şi Mogîldea începe cu intonaţie de custode. „Este o lucrare foarte rară, tipărită în anul 2007, special pentru colaboratorii PRO TV. O ediţie limitată, despre istoria proteveului.” Călător în Templul Entertainmentului. Magia Pro. Am contribuit şi eu un strop la chestia asta, oferită cadou invitaţilor la Media Park-ul din 2007. Mă întreb mişcînd din buze cine req s-a gîndit să vîndă aşa ceva. „Cineva care are nevoie de bani!”, ţîfneşte o culturistă bătrînă în urechea mea stîngă. Pot să-i fac o poză? „Sigur…da’ nu-mi trimiteţi controlu’ pe cap, nu?” La ce req să te controleze, bre?

magia pro anticariatmagia pro anticariat

PS: A fost prima oară cînd am ţinut cărţulia în mînă.

FIRE AND ICE

sâmbătă, 3 ianuarie, 2009 la 12:37 am

Dacă aţi văzut cumva filmul ăsta sau dacă-l veţi vedea la un moment dat, dincolo de tot ce vi se va părea nasol, prost făcut, aiurea sau mult mai slab în comparaţie cu filmele fantasy pe care le-aşi văzut pînă la el, ar fi bine să ţineţi cont de un lucru: este primul film făcut în România pentru „afară” în care efectele speciale şi cam tot ce înseamnă CGI au fost produse acilişa, în glodul mioritic. Corect, n-au arătat toate chiar „smanes”, „occi” sau „beton”, ca la americani cum ar veni, dar fiţi şi voi un pic mîndri că, totuşi, e o premieră. (Later edit: la cabral e hemoragie de critici de film şi experţi pe tema asta.) Din punct de vedere al strategiei de business cu pieţele străine, mişcarea MediaPro Pictures este, ca de aproape fiecare dată, mai mult decît inteligentă, portofoliul de servicii MPS îmbigăţindu-se cu o linie la mare căutare printre producătorii de filme cu buget mare, care vor să plătească mai puţin şi să se distreze mai mult, de banii economisiţi. Mai multe despre MediaPro Magic, în secţiunea dedicată pe site-ul MediaPro Studios.

ROMANIA VIRGULA TE IUBESC SEMNUL EXCLAMARII

duminică, 26 octombrie, 2008 la 12:10 am

Uitindu-ma la cele doua imagini de mai jos, nu pot sa cred decit ca grafica si copy-ul de la Pro fie lucreaza in orase diferite si n-au mail, fie n-au invatat dupa aceleasi carti de gramatica si punctuatie a limbii romane. Nea Andi, ce mai faci? In care „nea Andi” e intr-un mare vocativ si cere o mare virgula, ca aceea pe care colegii „carturari” (parca asa le zice Shogunu’, nespa?) ori au uitat s-o puna cu rosu in brief, ori au omis-o cu buna stiinta, ca sa te puna pe matale in dificultate. Asta ca sa nu mai zicem si ca declaratia de amor plinge dupa un semn de exclamare la sfirsit, pe care nici macar (ob)literatii nu l-au mai bagat in seama.

VINE POLITIA. NOT BAD…

duminică, 28 septembrie, 2008 la 10:12 pm

Pe Gyuri l-am recunoscut abia spre final, cind se chinuie sa-i explice comisarului sef de ce cadavrul avea urme de pamint, 17 capse de hirtie in degete etc. etc. Horatiu, fiind actor, (sic!) a plesnit-o bine de la prima replica, dar ma astept la si mai mult de la dumnealui. Adaptarile scenariului original spaniol mi se par naturale sau mai putin fortate decit in cazul altor productii de import. Ifrim e cam melodramatic, dar cam asa e si personajul din varianta originala. Pachetul de „dame” e destul de slab, Aylin Cadir improspateaza un pic zona asta. E misto ca Bobonete si Doni fac un fel de personaj-cuplu, se simt toate complicitatile pe care si le-au construit de cind fac „show-time” cu ocazia altor proiecte in care au jucat impreuna (cum ar veni „Tzaca – Paca”).

Pe scurt: promitator. Intuiesc o mina de regizor tinar, mai degraba pasionat de miscarile camerei decit de lucrul cu actorii, dar asta e o meteahna cunoscuta a ultimelor generatii de regizori romani. Pe alocuri n-am reusit sa disting citeva replici, mai ales acolo unde exista si sunet de ambianta (muzica, strada etc.). Nu stiu daca umorul rezervat si un pic mai inteligent decit cel din serialele Pro de pina acum va reusi sa ajunga unde trebuie si la citi ar fi nevoie.MI-e teama ca nu duminica si nu la 20:30, dar asta nu inseamna ca e musai sa ramina acolo.

Din decoruri, locatii si cast inteleg ca UPA („Cu un pas inainte”) e un proiect inchis cel putin pentru o vreme.

VINE POLITIA! LA PRO TV.

vineri, 19 septembrie, 2008 la 10:27 am

Sint foarte curios si nerabdator sa vad cum va arata proiectul asta. Din trailer ar trebui sa ma astept la o chestie misto, dar mi-am mai luat tepe de-astea. Ce stiu sigur este ca „Los Hombres de Paco”, formatul original ce sta la baza seriei de la Pro TV, s-a bucurat de succes atit pe teritoriile din America Latina, cit si in alte parti unde a fost produs. L-am vazut si in Grecia pe unul dintre canalele nationale. Am studiat formatul cu mai multa vreme in urma, am vazut chiar citeva episoade din seria originala si sint convins ca Gyuri este o alegere mai mult decit potrivita pentru partitura entuziastului Paco. Mai garantez pentru Gheorghe Ifrim in rolul politaiului prost de bubuie si sint sigur ca va veti bucura toti sa-l reintilniti pe Horatiu Malaele in rolul sefului sectiei si al socrului personajului interpretat de Gyuri. Asta daca au fost pastrate increngaturile (la ei, la scenaristi, se cheama „treatments”) din formatul original.

Ce nu mi-a placut in varianta originala si sper din tot sufletul ca echipa de la Buftea sa fi rezolvat: planul secund al povestii, cel in care apar personajele feminine (sotii, prietene, soacre etc.) care mi s-a parut pur si simplu trenant si cam insipid. Daca in scenele „din teren” cele trei personaje centrale reusesc sa te faca sa rizi in hohote, in planul asta despre care zic parca m-a gidilat telecomanda in palma. In fine, nu ma iau doar dupa trailer ca sa ma astept la o productie ingrijita si destul de costisitoare. M-as bucura sincer sa beneficieze de o decizie de programare buna, adica late prime time sau inceput de late fringe luni – joi si sa nu ne trezim cu el izolat in weekend ori pe la uns’pe jumate noaptea. Succes!