Posturi cu tagurile: "foto"

Aşteptăm cu sufletul la gură noul shtow culinar, acum sub auspicii speciale :p

L-am găsit. Nu ne-am îmbrăţişat. Nu ne-am privit prea mult. Nici măcar n-am petrecut mai mult de câteva secunde unul cu celălalt. Dar el este copacul meu chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată. El va fi într-un „aici” pe care-l voi putea duce cu mine în orice „oriunde”. Cred că am să-i scriu uneori.

Nu poţi să nu simţi pur şi simplu respect pentru iarba asta. Căci asta e bambusul. Un fir de iarbă care creşte cu între 20 şi 30 de centimetri în fiecare zi. Viaţa lui e aproape sesizabilă cu ochiul liber, poate că într-o zi am să stau să-l văd cum creşte. Lemn bun, lemn greu, lemn care parcă închide în el toată forţa vieţuirii sale umede chiar şi după ce s-a uscat şi a devenit parte dintr-o uşă sau alt obiect dintr-o casă. Îl simţi respirând calm, liniştit, protector, în structurile de rezistenţă ale bioconstrucţiilor sau în cele patru laturi ale unui pat simplu, dar făcut pentru câteva generaţii de odihnă şi de zburdălnicie.

Ok, recunosc: stelele mi se par una dintre cele mai kitchoase alegeri când vine vorba de tatuaje. E ca şi cum ai pretinde că le-ai atins deja, că ai pus aspiraţiile fix pe pielicică şi că ele de-acum vor străluci orbitor în locul tău, pentru tine. Îmi sună a colan de aur cu pandantiv Mercedes, scuturat pe ritmuri de manele. Pe de altă parte, mai ştim că tatuajul lombar e considerat ştampilă pentru „fetiţe”. Asigură o „vedere” incitantă de/pe la spate şi, dacă e mai complex, îi dă omului ceva de făcut în timpul cu pricina.

Azi am găsit superlativul: trei steluţe mititele şi jucăuşe, fix între rinichiuţi. Şi, desigur, piedestalul lor cu greu ar fi primit o jumătate de stea, mai mult pentru participare, la vreo competiţie de gen. Ziceţi voi, că eu aş mai zice, dar nu vreau să-mi şuiesc feng-ul.

Nu cred că numai aici, dar în Brazilia fructul-stea se cheamă „carambola”. Şi nu, nu înseamnă „stea”. Am mai dat de fructul ăsta în Asia, de câteva ori. Primele dăţi mi s-a părut oarecum sălciu, parcă prea acrişor ca notă principală peste fundalul apos, uşor inexpresiv. La următoarele întâlniri l-am apreciat din ce în ce mai mult, să-i descopăr inflexiunile uneori electrizante şi valorile certe în compoziţii şi conjuncturi diverse.

Astăzi pot spune despre carambola că îmi aminteşte de merele pădureţe, dar pe o textură mult superioară şi foarte deschisă la provocări. Ca element dintr-o salată, de exemplu, stă bine şi în combinaţie cu alte fructe, dar şi lângă carne rece uşoară, rozalie, cum ar fi o felie subţire şi împăturită de jambon de porc chiar şi afumat, peşte marinat, brânzeturi profunde, maturate mediu, puţin cremoase sau pastramă rece.

Aş face bucuros un chutney răcoros şi vioi din el şi sunt convins că s-ar comporta admirabil inclusiv murat, ras şi amestecat în diverse compoziţii, confiat, caramelizat etc. Dar mult înainte de tot ce v-am înşirat în reveria mea aproape extrasenzorială, fructul-stea e frumos de pică, şi întreg, şi tăiat cu grijă. Ba încă cel din imagini era deja puţin întristat pe la margini când l-am cumpărat pe-te miri-ce de la ţărăncuţa de la capătul străzii. M-am jucat cu el şi cu ce am mai avut prin preajmă la micul dejun. Sper să ne mai întâlnim cât de curând, cu toate cele de trebuinţă la îndemână.

De curând am dat peste câteva foldere cu poze neprelucrate pe care le-am făcut acum câţiva ani, în două săptămâni minunate printre olandezi. Am găsit multe imagini absolut spectaculoase şi la unele m-am întrebat serios dacă le-am făcut eu. Am selectat pentru voi mai multe imagini cu oameni.

Fac poze cu oameni pentru că mă fură de multe ori expresiile de pe feţele necunoscuţilor. În copilărie, înainte să adorm, de foarte multe ori mi se perindau prin minte figurile celor pe lângă care trecusem chiar în acea zi sau în urmă cu mai mult timp. Mă întrebam ce fac ei chiar în secunda aceea, dacă dorm sau dacă sunt treji şi, dacă dorm, oare cum arată feţele lor în somn. „I Saw People…” e posibil să mai adune şi alte capitole în viitor, dar deocamdată vă las cu olandezii mei :)

E destul de greu să ratezi groaznic când fotografiezi copii, animale de casă şi mâncare. Subiectele astea au aşa o doză pronunţată de sinceritate, încât şi un orb ar reuşi să scoată ceva cât de cât admirabil şi generator de zece like-uri. În ultimii ani am făcut ceva mai mult de câteva poze cu mâncare şi am aflat de unul singur mici amănunte de care ţin seama atunci când vreau să ilustrez o reţetă sau când o farfurie poate sta lejer fără un text detaliat în bătaia lui „uau! îmi lasă gura apă!” Mai mult decât atât, cred că e păcat să-ţi strici starea de spirit doar pentru că nu ai un aparat foto prea deştept, asta sigur nu te împiedică să faci poze drăguţe cu mâncare. Nu eşti fotograf profesionist, intenţia ta e doar să te lauzi cu ce ai gătit sau ai mâncat şi să le oferi prietenilor conţinut simpatic.

1. Trebuie să-ţi cunoşti aparatul foto, fie el o cameră compactă, un DSLR sau camera telefonului tău mobil. Asta nu e neapărat despre pozele cu mâncare, e general-valabilă când vine vorba şi de pompe de bicicletă, prezervative sau gumă de mestecat. Practica, adică multe poze nereuşite, te va învăţa despre capacităţile camerei pe care o foloseşti. Fă multe poze, joacă-te cu setările şi experimentează, uită-te la fiecare serie în parte, aruncă-le şi fă altele. O să afli multe chestii în procesul ăsta.

2. E bine să nu împopoţonezi şi să nu încarci farfuria cu foarte multe amănunte, „picturi” sau cantităţi mari din preparatul pe care îl fotografiezi. Şi cred că farfuriile albe sunt cele mai generoase în şanse la poze bune cu mâncare. Platoul tău nu vorbeşte privitorului decât prin culorile şi aşezarea preparatului, deci spaţiile albe de pe farfurie te pot ajuta să pui în valoare nuanţe, forme, profunzimi. Farfuriile albe nu plac tuturor şi uni vor avea de comentat despre dimensiunea „porţiei” pe care ai aşezat-o la cadru dar tu intenţionezi să generezi vizual o stare, nu să-i saturi pe privitori.

3. Încearcă să foloseşti cât mai rar funcţia flash. Sau blitz-ul. Lumina aia instantanee îţi va aplatiza creaţia şi o va banaliza, culorile naturale se vor pierde, unele elemente de pe farfurie vor străluci nefiresc şi deloc apetisant. Pune farfuria în lumină naturală, ieşi cu ea la lumina zilei, eventual caută o rază de soare care să-ţi pună în valoare cromatica şi geografia preparatului. Seara poţi folosi o lampă cu abajur, cu lumină caldă, care să-ţi lumineze egal platoul şi care să-ţi genereze umbre fireşti, contururi dulci. Camerele mai fără pretenţii, cu un senzor de lumină mai puţin sensibil, iubesc soarele şi lumina zilei.

4. Era pozelor cu farfuria întreagă văzută de sus a cam trecut. Nu erau rele, dar parcă e mei greu să surprinzi textura, fibrele sau sclipirile apetisante ale personajului principal de pe platou încercând să arăţi farfuria întreagă. Sigur, dacă te-ai jucat cromatic sau ai recompus o imagine anume din ceea ce ai pus pe farfurie, merită să pui şi o imagine de ansamblu într-o serie dedicată unui preparat. Prietenii/cititorii tăi au nevoie de vibraţie, tentaţia trebuie să treacă prin ecran şi să-l apuce pe privitor de glandele salivare. Strânge unghiul, concentrează-te pe vedeta farfuriei şi nu te chinui să ai musai în şarf şi piureul, şi salata, şi dâra de sos întinsă cu dosul lingurii, ca la mastărşef. Coboară în planul lateral al farfuriei, învârte-o şi fotografiaz-o din cât mai multe unghiuri. Ca să ai la ce te uita după aceea şi ca să ai de unde alege.

5. Nu cred că e o idee bună să imiţi pozele pe care le-ai văzut în cărţile de bucate sau în meniurile restaurantelor. Fiecare preparat are energia lui, fiecare bucătăraş are propriile stări faţă de farfuria pe care a ales-o ca subiect pentru poză, fiecare platou e unic. Ai nevoie de atenţie pentru elementul principal şi, în cazul preparatelor din mai multe ingrediente amestecate (un stir-fry sau un risotto, de exemplu), pentru diferenţierea cromatică şi de textură a câtorva bucăţele din amestecul de pe farfurie. Nu ai de ce să vezi toţi morcovii sau toţi creveţii din preparat, dar sigur o porţiune din subiect care conţine măcar o bucată din fiecare ingredient va fi apreciată de privitori.

6. E foarte bine dacă te pricepi să umbli cu un editor foto, însă ar trebui să nu exagerezi. Dacă ai avut o lumină bună când ai făcut fotografiile, ţi-ai uşurat foarte mult din treabă. E posibil să ai nevoie de mici retuşuri de contrast, dar ai grijă că butoanele din Photoshop sunt destul de sensibile. Funcţia „vibrance” e şi ea providenţială, dar folosită cu măsură, astfel încât să nu alungi din naturaleţea culorilor şi stării generale a farfuriei. Sigur că un crop inspirat va creşte impactul imaginii tale, dar nu uita că elementele din jurul centrului tău de atenţie ar trebui măcar sugerate. Un chenar e bun dacă reuşeşte să individualizeze imaginea pe un fundal neprietnos dar devine supărător atunci când dimensiunea sau culoarea lui tind să aibă prea multă personalitate în detrimentul imaginii. Şi ar fi bine să nu pui text pe poză decât atunci când vrei neapărat să dai indicii asupra tehnicilor pe care le-ai folosit, deşi le poţi scrie lesne sub imagine.

7. Carnea crudă e destul de pretenţioasă la poză. E destul de greu să o faci tentantă mai ales pentru cei care nu gătesc şi nu sunt obişnuiţi să o vadă prea des. Go deep! Strânge mult, până la detaliul de fibră, lasă în cadru şi o urmă de piele sau de grăsime albă sau rozalie, în contrast cu carnea, poate şi o muchie de os care a fost bine tăiată, fără „rumeguş” şi „scame”. Aruncă în cadru o frunză de pătrunjel proaspăt, sare grunjoasă şi piper proaspăt măcinat ori alte mirodenii pe car ele vei folosi la preparare. Toate astea reuşesc să atenueze ideea de animal sacrificat, sânge etc. E bine să eviţi ochi sau alte detalii la care unii dintre privitori ar putea fi sensibili. Dacă vrei musai să pui în galerie şi o imagine cu ingredientul de bază în faza crudă, încearcă să-l faci să semene cât mai puţin cu forma lui iniţială, feliază-l, taie-l cuburi, nu-l lăsa singur la cadru.

Cam atât am reuşit să adun din memorie. Dacă aveţi sugestii sau întrebări despre ceea ce mi-a scăpat, vă răspund cu bucurie. Mai jos, câteva ilustraţii personale, mai bune sau mai puţin bune, editate şi needitate, despre ceea ce v-am povestit.

Cel mai simpatic şi mai drag gunoier de plajă a împlinit ieri patru ani. Să fii sănătos şi fericit, Saşica. Vorbim când termini treaba ;)

Acum zece minute, la noi la poartă. O imagine uzuală pe-aici, mai ales sâmbăta şi duminica. Salată, plante aromatice, legume şi fructe. Vin pe la porţile restaurantelor de pe Pituba direct din grădinile din jurul orăşelului.

Am zis să deschid direct cu poza nu pentru că aş avea ceva cu voi sau din vreo patologică repulsie generalizată faţă de Om şi capacitatea lui diavolească de creaţie. Dar, vedeţi voi, după nişte ani de făcut poze (fotografii nu mi-au ieşit niciodată, dar poze am făcut duium) am ajuns să cred că sunt câteva subiecte cu care nu ai cum să faci o poză dizgraţioasă oricât te-ai chinui: mâncare, copii, apă de mare/ocean cu cer deasupra. Indiferent de înzestrările tehnice, chiar dacă ai un kodak de unică folosinţă, un telefon LG din 2004 sau orice altă gioarsă care face poze, e imposibl să faci poze generatoare de repulsie când vine vorba de categorile astea de subiecte.

A, da! Cu ce poţi greşi major în orice situaţie, când te-ai hotărât că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi faci un blog (îndeosebi culinar) sau o pagină pe www: cu numele de botez al paginii respective. E musai să pendulezi între cuvinte şi formulări care cel puţin mie îmi vor spune înainte să dau clic că e ceva în neregulă cu tine: secrete, artă culinară, universul bucătăriei, miam-miam, reţete superbe, gospodină, minunile bucătăriei, sugestii minunate pentru mămici… Toat astea şi multe altele, combinate cum vreţi voi, mie îmi generează instantaneu imagini etern şocante cu şosete albe 20% bumbac la pantofi negri, unghiuţă şi ghiul, maieu de plastic cu găurele, broderie cu lalea pe cămaşă, îm zona buricului, pantofi de sport cu talpă de plastic şi branţ de pâslă… Mai am. Mai vreţi?

Am găsit această superbăciune înfricoşătoare pe un grup de Fb dedicat românilor din afara graniţelor. N-am stat să aflu dacă „mamiştietot” e şi ea pe alte meleaguri, deşi mi s-ar părea riscant să faci o astfel de greşeală din poziţia românului emigrant. Căci, fatalitate, deşi atrocitatea e numită „plăcintă cu brânză”, purgativul ăsta din imagine e de fapt din felii de pâine (feliată, sick!) şi ceva lactate de butic. La cuptor. Păi voi vă imaginaţi ce reacţii ar putea avea românii verzi din patrie în faţa unei asemenea ecuaţii? SĂRACO! ar fi cea mai delicată. Nu ştiu dacă urme fine de decenţă sau pure interese de relevanţă în Google au convins autoarea să modifice link-ul întru restabilirea măcar parţială a adevărului.

Pe onoarea mea, am văzut aurolaci care mâncau din gunoi chestii mai apetisante. Adică nu ştiu cum i-a ieşit creatorului de, dincolo de „reţetă” în sine, bucata de exemplificare zici că a fost muşcată de două ori de un birocrat, pe stradă, aruncată cu greaţă în primul coş de gunoi întâlnit la ieşiea de la Metrou Piaţa Victoriei şi descoperită de fotograf după vreo trei zile de caniculă, respectiv grevă a serviciului de salubritate. Poza asta nu e o invitaţie la gătit şi cu siguranţă nici la mâncat. Poza asta e probă într-un proces cu omucidere, profanare şi tăinuire de cadavru, ar sta liniştită într-un manual de medicnă legală. Oi fi eu prea sensibil, dar poza asta e pur şi simplu brutală. Farfuria e din cele bune, de pe peretele din bucătărie, unde stă între o strachină din „ceramică de Horezu” via Bucur Obor şi o maramă din fibre sintetice, scorţoasă de vapori de ulei şi fum de mici „la tigaie”.

Pâine cu brânză pe post de plăcintă. O poză oribilă, parcă special făcută să dea de gol impostura şi sărăcia preparatului. Păi nu, „mami” nu ştie tot. Nu ştie aproape nimic şi mai vrea să ne şi păcălească. „Mami” e o hahaleră, nu e mami!