Posturi cu tagurile: "bahia"

Aproximativ patruzeci şi cinci de minute cu autobuzul de la Iatacare la Camamu. Biletul e vreo 8 reali şi toate autobuzele din Brazilia (adică şi „rata” cea mai ponosită) merg cu aerul condiţionat pus pe „cancer”. De la Camamu, cu şalupa rapidă, aproape patruzeci de minute până la Barra Grande. Asta costă de la cincisprezece la douăzeci şi cinci de reali de om, în funcţie de momentul din an şi de câtă portugheză vorbeşti. Din Barra mai faci aproximativ o jumătate de oră până în Taipu de Fora, cu un taxi sau cu un ATV de închiriat. Taxiul e patruzeci de reali şi merge cu până la patru persoane. ATV-urile se închiriază din centrul Barra sau de la moteluri şi costă o sută de reali pe zi plus gazolina.

În Taipu e o plajă mare, cu terase şi bodeguţe, dar atracţia locului este reciful imens, aflat la aproximativ o sută de metri de ţărm. Asta dacă vorbim despre bucata cea mai mare din recif, căci mai sunt vreo trei bucăţi dintre care una porneşte chiar din buza plajei. Pentru o experienţă memorabilă, e nevoie de: o zi însorită, cu lumină multă; reflux minim la o oră decentă (adică de la miezul zilei, când ai şi soarele deaupra, deci lumină mai multă în recif, până pe la trei sau patru după-amiază) ca să vezi mai mult şi să nu fii nevoit să te scufunzi mai mult decât îţi permite ţeava snorkel-ului; mască, ţeavă şi labe, pe care le închiriezi pe plajă cu (în total) şaisprezece reali pe oră (colegii nu calculează jumătăţi de oră); eventual echipament foto-video subcavatic, ca să poţi să-ţi faci un selfie-două.

Clipul de mai jos e prima tentativă de edit din imagini filmate cu GoPro Hero 3 Black Edition, jucărie care încă îmi râde în nas cu superioritate intelectuală. Deci mai mult aşa, de dragul năbădăioşilor negricioşi pe care-i veţi vedea la cadru după imaginile introductive. „Mai mă duc!” Mai fac.

Deci avem aşa. Orla. Doar un fel de plajă. Adică aproape o plajă. În sensul că vorbim despre o fâşie destul de lată de nisip, care se termină într-una dintre instanţele Atlanticului din jurul oraşului. Doar că Orla e murdărică, plină de bărci şi primul punct în care Rio de Contas se varsă în ocean. Adică la Orla e mai degrabă apă de râu. Imediat după asta avem Concha. Asta e puţin mai plajă.  Şi aici e multă apă dulce mai ales până vine mareea, nisipul e puţin şi din abundenţă populat cu scaunele şi mesele de plastic ale teraselor cu vad la brazilieni. Pentru că bere, pentru că mâncare, pentru că nu. La Concha nu prea sunt valuri, ceea ce înseamnă că poţi înota lejer, poţi să de te dai cu caiacul sau să faci „stand-up”. Nu e vorba de comedie, ci de stat în picioare pe o planşă specială şi „vâslit” cu o padelă lungă. Pretty fun.

După astea începem să vorbim despre plaje în toată puterea cuvântului. Resende e preferata localncilor şi turiştilor străini. E plaja boemă. Tiririca e următoarea, destul de mainstream, dar mai mare şi mai generoasă în valuri pentru surf şi body-boarding. Are şi nişte duşuri naturale cu apă dulce şi debit puternic. După asta e Ribeira. Mică, inundată complet la maree înaltă, cu un culoar natural până spre drumul asfaltat, plin şi el de mese şi scaune până vine apa mare.

Imediat după Ribeira, asfaltul e pa. Începe o bucăţică de Mata Atlantica, adică un colţ din cei 5% care au supravieţuit aici, în Bahia, din toată întinderea de pădure atlantică distrusă, pe rând, de „descoperitorii” Braziliei şi mai apoi de brazilieni înşişi. E un drum de vreo patruzeci şi cinci de minute prin pădure, cu urcuşuri şi pante destul de abrupte, cu pământ jilav care nu cred să se usuce vreodată, cu mici cursuri de apă şi, la un moment dat, o cascadă nu prea înaltă, dar forţoasă tare. Şi după asta e Prainha.

Imensă, foarte rar populată şi atunci doar de răzleţi care au decis să se aventureze de dragul priveliştii şi al liniştii. La Prainha e un singur chioşc unde poţi cumpăra cocos verde, apă şi răcoritoare. Atât. Adică „doar atât” dacă nu credeţi că vă e de ajuns ceea ce vedeţi în pozele de mai jos. Nu, astea nu sunt toate plajele din apropiere. Şirul continuă cu Sao Jose, Jeribucacu, Engenhoca, Havaizinho, Camboinha, Itacarezinho şi Havaizinho, dar despre ele poate vorbim cu altă ocazie.

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Ce e azi? Marţi? Deci în cinci zile două „coincidenţe” cu parfum românesc, una mult mai surprinzătoare decât cealaltă. Joia trecută am închis târziu, aproape de miezul nopţii. Şi cum joia e noapte de jam session la Bananas, hostelul unor amici englezi foarte simpatici, ne-am îndreptat într-acolo cu gând să stăm preţ de o bere şi să mergem la somn. Curtea englezilor era arhiplină, se cânta şi se bea în toate limbile pământului. Aşa că am renunţat să înaintăm prin mulţime. Am făcut cale întoarsă către poartă, să ieşim în stradă şi să ne continuăm cărarea către casă.

Aproape de ieşire aud sâsâit şi pe nas: „De unde sunteţi, şefu?”. Înăltuţ şi creţuliu, un băiat de vreo treizeci şi un pic mă privea zâmbind şi mijindu-şi ochii. Că era român venit în vacanţă, deja nu mai trebuia să-mi spună. Că era român stabilit de multicel în Spania, accentul îmi spusese deja. Dar că era piteştean sigur nu aveam cum să bănuiesc. Alin e în Spania de paisprezece ani, a crescut în Găvana şi a făcut Ion Barbu. E a doua oară când vine anul ăsta în Bahia, la surf, cu bilete de avion cumpărate de firma pentru care lucrează.

Alaltăieri, aia tare de tot. Îmi intră un cuplu în jur de treizeci. Brazilieni foarte reprezentativi pentru aceia care calcă pragul Oasis: tineri, educaţi, curioşi, cu pofte de gusturi noi. După ce au mâncat, el a ieşit la o ţigară. Gustavo şi Renata erau ei. Gustavo mi-a povestit cu bucurie cum tocmai se terminase un mare festival gastronomic în Valenca, un oraş nu foarte departe de Itacare. Părea sincer pasionat de ingrediente, de noutăţi, ba chiar mi-a spus că la festivalul cu pricina fusese prezentat un ulei de palmier cu aciditate foarte mică, o premieră pentru Brazilia.

Şi ne-a întrebt de unde suntem. „A….ce tare! Fratele meu urmează să se căsătorească în curând cu o fată din România. Mi-a spus numele ei şi mi-a trecut pe lângă ureche. Şi povestea a continuat: vine în februarie de tot în Brazilia, sigur venim toţi pe-aici peste vreo două sau trei luni, eu vreau să-mi găsesc o casă de închiriat aici, în oraş, iar ei mă vor vizita. Foarte frumos, felicitări, abia aştept să vă am oaspeţi pe toţi patru…” etc. etc. etc.

Ieri dimineaţă am pus o poză de Instagram şi am dat un ochi pe timeline. Şi mi-a sărit în ochi numele viitoarei cumnate românce a lui Gustavo. Frumoasă-nevoie mare. Şi în contul ei – poze cu un băiat care ziceai că e fratele geamăn al oaspetelui meu de cu seară. În fine, am realizat că eu şi Cristina ne „urmărim” pe IG de multişor, eu fiind printre primele treizeci de conturi din cele două sute şi ceva cu care ea este conectată. Şi i-am spus povestea şi, desigur, a fost la fel de uimită ca mine :)

Lume mică? Mese puţine? Coincidenţe? Nu prea mai cred în explicaţiile de felul ăsta, ci mai degrabă în sensul şi însemnătatea fiecăreia dintre aceste fapte aparent banale. Om mai vedea…

Lu’ Florică i-a căzut azi telefonul de pe maşina în mers. La vreo 100 km de oraşul de reşedinţă. Ar fi o impertinenţă să mă întrebaţi de ce telefonul era pe maşina aflată în deplasare. Cert e că şi-a dat seama că nu-l mai are la vreo 35 de km de locul în care i s-a părut că a auzit ceva căzând de pe maşină şi n-a percutat cu ceea ce ar fi putut fi. Ne-am întors degeaba. Asta pe la 12:30 PM. Am mers liniştiţi să mâncăm de prânz, că doar trăim în Brazilia, nu era frumos să dăm buzna cu burta goală în primul magazin al operatorului Vivo.

Pe la două şi ceva am făcut asta, dar calm, ca după un prânz minunat la Bataclan. A luat Florică bilet de ordine şi imediat l-a chemat funcţinarul să-i asculte cazul. Au sunat şi, de sunat – suna. Şi ce doriţi să facem? Blocăm cip? Adică dacă blocaţi cip nu mai pot să încerc să-l găsesc? Conform legilor bunului simţ, nu. Nici măcar aici, în Bahia. Atunci nu-l blocaţi, că poate-l găsesc… Ce telefon era? 4S. Haideţi, vă rog eu, blocaţi cip… Nu, mulţumesc, mai aştept, la revedere.

La 5 PM l-a identificat pe Find My iPhone în aceeaşi zonă în care l-a pierdut, deschis şi viu. A sunat şi i-a răspuns un nene. Îl găsise fetiţa lui de 12 ani, care i-a spus uitându-se la poza lui Saşa din wallpaper: „Trebuie neapărat să-l găsim pe proprietar şi să i-l dăm înapoi. Uite ce copil frumos are!”.  S-a urcat Floricică înapoi în maşină, m-a lăsat cu cinci kile de crevete neporţionat şi cu zece de muşchi file mustind vampiresc să mă descurc singur. Pe drum s-a pornit frutuna, l-au atacat lupii baieni şi roboţii fanarioţi retraşi în munţi la downshifting. A făcut patru ore în loc de două dus-întors. I-a dat lui nenea 50 de reali cu mulţumesc. „Nu trebuie să-mi dai bani, dar să ştii că o să-i dau fetii pe toţi, că ea l-a găsit şi are suflet bun. Mergi sănătos.”

Titlul e cu angoasă şi monoverb cu incastru (pur leo conesior). Acum două zile am stabilit cu un client american să vireze nişte bani din contul lui din Dubai în contul meu din România pentru o masă mai mare ce urmează să se întâmple în Brazilia. Ca să fie bine. Şi pentru asta a rugat-o într-un mail pe asistenta lui italiancă să se ocupe de treaba asta. Şi când ea mi-a scris mie, am văzut în dosul mesajului şi misiva de la şefu’ ei, care începea aşa „Hey, XX–given your 3rd world wiring expertise, could you please blah blah blah…”. Faza nasolă e că, indiferent dacă se referea la România sau la Brazilia, tot prost mi-a picat.

Titlul ăsta e ca twit-urile de acum vreo patru ani ale unor oameni de succes din .ro (nu le mai dau numele, că de fiecare dată s-a lăsat cu smiorcăieli) despre „am ajuns la restaurant”, „m-am spălat pe mâini”, „aşteptăm ciorbiţa”, „am făcut pipi” şi aşa mai departe. Eu am o relaţie specială cu părul meu, ca fost purtător de plete, fost candidat cu zero şanse la chelie, actual ofticat cu goluri în podoaba capilară. Înainte de a pleca din Bucureşti, mă tundeam la cel mult trei săptămâni, la doi basarabeni bestiali de la un salon destul de simandicos de lângă Marriott. Sergiu (Serioja) mă ştia atât de bine şi eu aveam atâta încredere în el, încât adormeam invariabil la câteva minute după ce se apuca de treabă. Mă trezeam, mă scuturam, mă bucuram de ce văd în oglindă, plăteam şi plecam înapoi la restaurant.

În Brazilia am venit cu propria maşină de tuns pe care 1. uit să o încarc şi 2. mi-e frică să o folosesc singur. Aşa că prima oară m-a tuns Alis în februarie. Apoi, când m-am mutat din pădure la oraş, m-a tuns o tanti de peste drum de Oasis, cu maşina mea, cerându-mi aceeaşi bani ca şi când m-ar fi tuns cu maşina ei. Când a pornit la foarfecă, parcă tăia hârtie cretată pentru lănţicul de pom, la ora de lucru manual. A doua oară în Itacare m-a tuns un băiat care venea doar chemat prin telefon într-un salon dedicat exclusiv femeilor. Sunt vreo zece astfel de saloane în oraşul ăsta cam cât Centrul Vechi. Şi m-a tuns destul de bine.

Apoi m-am tuns acum aproximativ o lună la Neneu. Primul frizer de-aici care mi-a lăsat impresia că e într-o relaţie firească şi cu maşina electrică, şi cu foarfeca. Cu cât îl complimentam mai mult, cu atât îi zburau mai repede mânuţele pe lângă capul meu. La final şi-a admirat cu mândrie opera, mi-a cerut şapte reali şi n-am putut să nu-i dau zece. Azi l-am căutat din nou, dar n-a avut chef să deschidă prăvălia şi după-amiază. Pe-aici se poartă obiceiurile de felul ăsta, în afară de magazine, restaurante, spaţii de cazare şi instituţiile publice, nimeni nu are un program foarte strict sau orar bătut în cuie. Aşa că am umblat după alt frizer.

Lângă sediul central Banco do Brazil e unul dintre cei mai populari frizeri din oraş. Nu ştiu cum îl cheamă. Când m-am înfiinţat în pragul lui, stătea tolănit pe o banchetă, cu telecomanda în mână, moţăind cu ochii în televizor. S-a activat brusc când m-a văzut. L-am întrebat dacă are maşină şi chef să mă tundă şi mi-a zâmbit cu toată faţa. Înalt, lucrat la sală, ras pe cap, cu braţul drept acoperit complet de tatuaje. Am făcut un pas înăuntru şi mi-am dat seama că nu moţăia doar de căldură, încăperea era bine parfumată de aromă proaspătă şi verde, de marihuana abia stinsă. Miros straşnic, care ziua îţi ajunge răzleţ în nări la orice drum prin oraş, iar seara e omniprezent.

Am stabilit rapid ce vreau şi ce cunoştinţe comune avem în oraş, apoi şi-a văzut de treabă, cu ochii în televizor, învârtindu-mă din când în când cu scaunul pe rotile, ca să-i fie mai lesne. Când a terminat cu maşina şi a trecut la foarfece, şi-a stins singur televizorul şi s-a concentrat doar la scăfârlia-mi ilustră. La final, când a trecut şi la brici, s-a concentrat cu pasiune şi atenţie la fiecare detaliu. Şi l-am apreciat foarte mult pentru asta.

În fine…V-am înşirat toate astea până acum pentru că voiam să vă zic doar atât: băiatul ăsta nu are un patron, face o treabă la care se pricepe, trăieşte liniştit fără să-i urască pe aceia care fac acelaşi lucru într-un oraş foarte mic şi sigur n-o să moară de cancer. Şi ca să pun un selfie pe blog, ofcors.

Praia do Resende, Itacare

Azi am exploatat minorul. L-am supus cu forţa la mediul toxic şi la munci istovitoare, aşa cum reiese din imaginile de mai jos. Când a terminat toată treaba (singur), l-am dus la plajă şi i-am arătat un cal.  (PS: Săşicu e pasionat de culori nevoie mare şi îi place să facă treabă cu băieţii.) Grozavă zi, de adevărată vară. Am avut spor la vopseluri şi apoi am tulit-o o oră la Mama Resende (plaja de mai sus) şi Tata Atlantic. Voiam de două luni să dăm o vopsea pe Oasis, că se mohorâse de la atâtea ploi de peste iarnă. Azi chiar a fost o zi minunată. Ceea ce vă doresc şi voo.

Hai că am văzut şi eu un prim concert adevărat în Bahia. Treaba e că şi localnicii au văzut acelaşi lucru pentru prima oară la ei în orăşel, adică un eveniment mai mare şi mai sonor decât multe altele, organizat absolut ok şi primit cu muuuultă bucurie de toată lumea. Seara de sâmbătă a închis prima săptămână de Mahalo Eco Surf International Festival, cu puncte contând în cotaţiile internaţionale de gen şi aproximativ 120 de sportivi din toată lumea. Săptămâna asta e a doua parte, dedicată unei etape naţionale în campionatul intern de body boarding. Sâmbătă seară, cu Florică, Nataliţa, amicul ei columbian, un cuplu de spanioli şi patru nemţi, ne-am premenit şi ne-am dus frumos la feşta, pentru capul de agiş, O Rappa, despre care v-am zis două vorbe acum câteva zile.

Ce am reţinut eu de la întâmplarea asta faină:

• coada de la intrare, şerpuită pe două rânduri şi întinsă pe vreo patru sute de metri (x2) a mers repede în primul rând pentru că mai nimeni nu s-a băgat în faţă nici măcar când a picurat din cerul baian mai mult în glumă;
• O Rappa e o trupă foarte iubită în Brazilia iar vocalul, Marcelo Falcao, e baian, de la Salvador;
• nici urmă de reggae fusion în recital, rock frumos, cu urme de samba şi ecouri de prin toate muzicile negre;
• au fost aproximativ 12,000 de oameni la concert, acelaşi public de la orice alt gen de petrecere în aer liber care se întâplă aici, adică public de toate muzicile, de la maneleza arrocha până la amatorii de Rock In Rio; bucuria şi vibraţia la sunetul ceva mai sofisticat al celor de pe scenă a fost unanimă şi identică;
• nu am văzut niciun om beat (Skol a fost sponsor oficial şi s-a băut grav), un singur entuziast a reuşit să urce pe scenă în timpul recitalului şi a fost scos uşor de un paznic, cu un pupic pe frunte de la vocalist, iar cele două sau trei mici scandaluri au fost în exclusivitate domestice, cupluri ieşite mai rar din casă, în care masculii şi-au manifestat în mod restrâns insecurităţile privind gradul d elibertate al partenerelor din contract; atât;
• la „jetoane” am stat o singură dată vreo trei minute la coadă, iar la bere nu a fost coadă niciun moment în condiţiile în care toată lumea avea o cutie de Skol sau o sticlă de apă în mână, toate cumpărte din interior, celelalte rămânând la ultimul filtru înainte de intrare;
• treaba petrecându-se pe şosea, la şase kilometri de oraş, municipalitatea a oferit autobuze la şi de la eveniment pentru cinci reali de persoană; taxiurile din oraş au adoptat şi ele acelaşi preţ.

Nişte poze:

Grutta Torrinha. Localizare: satul Torrinha, în partea de NE a Parque National de Chapada Diamantina, Bahia, Brazilia, 12º 37′ 41″ latitudine S, 41º 36′ 13″ longitudine V. Superlative. O floare de aragonit clasată a doua în lume din punct de vedere al dimensiunii (foto 1). Gypsum transparente, structuri foarte rare în formă de ace translucide, pe o suprafaţă cu care aparent nu au puncte structurale comune (foto 2). Helicite cu forme care parcă sfidează gravitaţia, unele dintre ele conţinând irizaţii de minereuri feroase (foto 3). Cristale a căror structură foarte complexă le clasează printre rarităţi.

Accesibilă doar cu ghid localnic, conţine trei rute de vizitare şi un bonus (la achiziţionarea cu 90 R$/cuplu a turului complet, cu cele trei zone de interes), un salon al cristalelor aflat dincolo de marcajele cu bandă roşie. Am stat în total 2h45′, de la intrare până la ieşire, vizitând toate cele trei zone şi salonul-bonus. Nu sunt un obişnuit al peşterilor, deci aş aprecia gradul de dificultate peste medie, cu mai multe puncte dificile de traversare, sol alternativ nisip-rocă masivă măcinată din plafoanele saloanelor, pante alunecoase pe roci de mari dimensiuni, şlefuite de ape, unele saloane cu temperatură mai înaltă decât altele (temperatura medie din Torrinha este de aproximativ 23 de grade Celsius). Ghidul nostru, Wellington (foto 10), este unul dintre cei peste zece-douăzeci de băieţi care ştiu Torrinha cu ochi închişi. Au copilărit acolo, nu vorbesc engleză, dar sunt oameni care îşi respectă misiunea şi te ajută, la rândul lor, să respecţi legile peşterii. Ba chiar să-ţi ofere un moment absolut special, în care te poţi odihni câteva minute în limişte şi beznă totală, cu lanternele stinse. Torrinha nu este electrificată, din raţiuni de protejare a rarităţilor din interior. La cererea ghidului, tot din reaţiuni de protecţie fizică, imaginile 1, 5 şi 8 au fost realizate fără flash, la lumina lanternelor.

Grotta Pratinha. Localizare: Localizare: complex Pratinha, Chapada Diamantina, Bahia, Brazil, 13° 11′ 0″ S, 42° 41′ 51″ E. Accesibilă doar cu echipament de snorkelling şi lanternă subacvatică. Lungime pasaj: aprox. 160 m, integral acvatic. Grotă neiluminată electric. Adâncime mică. Aspecte de interes: tavan erodat în straturi suprapuse, un salon spaţios şi înalt de aproximativ cinci metri după intrarea în grotă, lilieci atârnaţi în stoluri de tavanul pasajului :D. Grota comunică printr-un tunel de scufundare (scuba) de aproximativ 150 de metri cu Grotta Azul, pasaj accesibil doar scufundătorilor profesionişti. Durată traseu accesibil turiştilor: aprox. 30 minute. Preţ de acces (include echipament) / persoană: 20 R$.