RESTUL E TACERE

Gata? S-a lansat? Sint putin confuz pentru ca HMultiplex il are in program de vineri, sapte martie, iar la TVR2 inca mai vedeam simbata noaptea un spot ce se incheia cu „in curind pe ecrane”. Pai daca s-a lansat, inseamna ca, in sfirsit, am si eu voie sa vorbesc despre filmul asta. In sfirsit, da, fi’n’ca e aproape un an de cind l-am vazut. Treaba asta intimplindu-se intr-o formula foarte privata, normal ca nu ar fi fost corect sa imi exprim public parerea.

„Restul e tacere” este un film remarcabil din multe puncte de vedere. Este un film de-a dreptul frumos multumita unei imagini excelente, probabil cea mai buna imagine a unui film romanesc facut vreodata. Nebunia costumelor si tipicariile abundente imi intregesc admiratia pentru productie in sine, pentru un produs migalit si lucrat cu atentie si rabdare chinezeasca. Subiectul este, din nou, foarte angajant, mai ales pentru iubitorii autentici de film, care vad in aceasta arta modalitatea suprema si completa a exprimarii. Tot la acest capitol ma vad obligat sa mentionez prospetimea povestii, rupta complet de simbolurile de care foarte multi s-au saturat. Cred ca, din aceste doua puncte de vedere, filmul lui Nae Caranfil este unic si foarte indraznet in conditiile obiceiurilor actuale de consum cinematografic in Romania. Deloc de neglijat coloana sonora, un liant la fel de atent construit, intr-o concordanta perfecta cu imaginea si scenariul.

Tristetea intervine, insa, la alte doua capitole: scenariul trenant si cast-ul. Din pacate, intensitatea povestii se dilueaza pe parcursul unui film greoi si trenant. Nu stiu cit din ce am vazut eu nu mai apare in varianta din cinematografe, insa eu unul am avut parte de o multime de scene trase de par, artisticarii exagerate, secvente intregi pe care le-am perceput ca fiind in plus. In ceea ce priveste actorii, cred ca „Restul e tacere” mai aduce o noutate absoluta pentru filmele romanesti: primul rol principal transformat in rol secundar din cauza slabei interpretari. Marius Florea Vizante, care mi-a placut in mai multe aparitii prilejuite de apetitul lui Caranfil pentru stilul sau, nu reuseste sa-si sustina personajul la nivelul presupus de partitura. Se complace in suficienta pacatoasa a unor sabloane eternizate chiar de el, lasindu-i loc lui Ovidiu Niculescu sa faca un pas extrem de important pentru cariera lui. Toate astea, dintr-o diferenta foarte simpla: in timp ce Vizante este de multa vreme convins de propria perfectiune, Ovidiu Niculescu intelege ca trebuie sa munceasca. Si o face cu multa daruire. Tot aici remarc din nou delicatetea si talentul Mirelei Zeta, pe care un astfel de rol ar fi propulsat-o foarte departe in cazul unui film cu palmares international.

Nae Caranfil (scenaristul si regizorul) si Cristian Comeaga (producatorul) si-au hranit multe sperante in legatura cu aceasta productie. Bugetul mare pentru Romania, pentru care lui Comeaga i-au iesit ochii din cap in demersul colectarii, imaginea procesata un U.S., lungul drum al scenariului catre film (mai bine de zece ani), pauza lunga dupa succesul incontestabil al „Filantropicii”, contextul cinematografic european… O lunga serie de motive care i-au indreptatit sa viseze si la Cannes-ul de anul trecut, ba chiar si la o prezenta onorabila pentru Oscar. Din pacate, filmul a adunat un palmares modest pina acum, in festivalurile din strainatate. Cit despre aprecierea publicului roman, sint mai mult decit sceptic.