Posturi cu tagurile: "film"

„Stimaţi spectatori, vă rugăm să păstraţi liniştea şi curăţenia în sala de spectacole.”

Cine mergea la film şi la teatru înainte de 1989 şi în primii ani după îşi mai aduce aminte de formula asta a cărei înregistrări cred că se difuza identic în toate cinematografele din România. Râdeam de vocea afectată, de „teatru radiofonic”, pe care o auzeam invariabil înainte de începerea proiecţiei şi pe care o îngânam pentru stereotipia ei.

Cu toate astea, nu vorbeam la film. Indiferent cu cine eram (nu cred că am fot de cinci ori singur la cinematograf până acum), am respectat legea asta civilă a privitului cu gura închisă, încălcată doar de râs la comedii sau la situaţii / replici amuzante din alte genuri. Îmi închid sonorul telefonului şi nu-l verific în timpul filmului, lumina puternică a ecranului i-ar putea deranja pe vecini.

Merg şi astăzi la cinematograf. Merg de câteva ori pe lună şi nu doar la filme „galonate”. Uneori merg la prostioare pentru că pur şi simplu îmi place să văd filmele pe ecran mare, cu sunet bun… Şi nu ştiu de ce au dispărut două bune obiceiuri de pe vremuri. Mai întâi, anunţul despre închiderea telefoanelor, „despre păstrarea liniştii şi curăţeniei” şi despre grija pentru a nu-i deranja pe ceilalţi în timpul proiecţiei. Uneori îmi iau floricele, recunosc. Dar fojgăiala din pungi şi găleţi mi-a devenit familiară şi deloc deranjantă.

Astă-vară, la Paris, am stat într-un hotel foarte boem, peste drum de unul dintre cele mai vechi cinematografe din oraş. Exista o cafenea în holul sălii de proiecţie, dar în sală nu aveai voie să ronţăi sau să bei nimic. Mi-am ros unghiile de poftă de…ceva. Dar ăsta e un reflex prost, generat şi susţinut de cinematografia de mall a cărui victimă conştientă aleg să fiu. Repet, ronţăiala nu mă deranjează, sunt participant activ. Însă obiceiurile gălăgioase ale compatrioţilro mei sunt aceleaşi de pe vremuri.

Primul film pe care l-am văzut „cu clasa”, în şcoala primară, a fost „Punga cu libelule”. Un film „al regimului”, în care la un moment dat există un sărut timid de bărbat pe un obraz gălbejit de fată. Prima mea amintire cinematografică este însoţită de penetrantul „F*te-o, bă!”, ţâşnit viguros din fundul sălii. Azi telespectatorii de cinema vorbesc pur şi simplu. Vorbesc între ei, vorbesc la telefon, îşi lasă telefoanele să sune, intră uneori în dialog cu ecranul, comentează sau dau semne sonore că pricep ce văd etc.

Anunţul de pe ecran despre interdicţia înregistrării proiecţiei şi îndemnul la vigilenţa spectatorilor în legătură cu depistarea eventualilor contraveninenţi pare a fi singura problemă care-i interesează pe difuzorii de film. Ceea ce ne conduce la a doua mare dispariţie din sălile de cinema: personalul de supraveghere. Indiferent de ce s-ar putea întâmpla în sală, nu e absolut nimeni care să uzeze de o oare care autoritate şi să aplaneze conflicte ori să rezolve diverse probleme.

Despre curăţenie…ce-aş putea să zic? Deşi la ieşirea din sală sunt de fiecare dată coşuri enorme de gunoi în care îţi poţi arunca toate resturile (sticle, pahare, pungi, paie, găleţi, ambalaje), mulţi „cinefili” parcă în duşmânie aleg să lase toate aceste gunoaie în urma lor, pe scaune, în spaţiul din jurul lor, pe aleile dintre rânduri.

De curând, primele minute dintr-un film la care eram (Hundreed Foot Journey parcă) s-au scurs cu un defect de proiecţie: aparatul era dereglat, imaginea era neclară, dublă. În cabinele de proiecţie nu e nimeni de obicei, aparatele funcţionează nesupravegheate. A trebuit să fac drumul afară din sală, pe tot coridorul, până la punctul de verificare a biletelor, pentru a găsi pe cineva căruia să-i semnalez problema. S-a remediat, e drept, dar asta e una dintre cele mai puţin grave probleme care se pot întâmpla într-o sală de proiecţie.

Am decis, cu greu, să nu mai reacţionez. Parcă e un făcut: aud TOT ce se întâmplă în jurul meu, simt fiecare genunchi în spătarul scaunului şi, în general, înregistrez cu indignare lipsa de interes pentru confortul celorlalţi a spectatorilor care nu se subscriu codului decenţei în sala de proiecţie. Am avut în trecut momente în care am dat frâu liber nemulţumirii şi uneori am lăsat-o să se transforme în furie, i-am bălăcărit pe trăncănitori, am ieşit din sală etc.

Dar m-aş bucura dacă operatorii sălilor de cinema din Bucureti şi din ţară ar reveni la cele două bune obiceiuri sau măcar la avertismentul iniţial în legătură cu respectarea celorlalţi privitori. În definitiv, nici măcar nu e atât de costisitor. Îngresitrarea se face o singură dată sau, şi mai bine, o regulă impusă difuzorilor de a lipi la începutul bobinei sau materialului digital un prompt cu un text clar despre asta ar putea măca atrage atenţia spectatorilor. În timp, prin repetiţie, poate că lucrurile s-ar schimba în bine.

Scriu rar despre filme. Eu oricum văd totul la cinematograf, şi pe alea bune, şi pe celelalte. Habar n-am să scriu despre filme şi chiar îmi pare rău că scriu despre ăsta înainte de a apuca să las câteva rânduri despre altceva ce mă depăşeşte, dar mi-a plăcut copleşitor de mult: „Matilda” la Londra şi „Frumoasa şi bestia” la Paris. Zic de musical-uri. dar o să scru şi despre alea.

Ideea e alta. Aseră am văzut „Chef” şi mi-a plăcut rău de tot. Când m-am ridicat de pe scaun, m-am întrebat dacă John Favreau, scenariu-regie-protagonist, ar fi putut face toată treaba asta dacă n-ar fi avut o relaţie foarte profundă cu mâncarea şi potenţialul ei experienţial memorabil. Mi-e greu să cred că e străin de toată treaba asta şi că i-a ieşit totul aşa bine doar pentru că ar fi doar un mare artist. Veţi vedea în „Chef” atâtea culori, forme, texturi şi consistenţe înnebunitoare, încât găleata de floricele îşi va pierde orice fel de sens.

„Chef” e un film viu, care-i va încânta pe pasionaţii de viaţă (şi de bucătărie) şi-i va plictisi teribil pe aceia care au decis că viaţa lor e prea bună ca să se încheie altfel decât „la pensie”, adică taman la timp cât să-şi termine de achitat creditele la bancă. Ok, nu vreau să fiu rău: filmul ăsta poate fi destul de plictisitor pentru aceia care au ajuns la momentul la care cred că mâncarea e simplă necesitate. Dar ca să ajungi aici, probabil că trebuie să decizi mai întâi că aerul, apa sau soarele nu au nicio legătură cu magia şi că ea chiar nu există. Chiar şi cu stomacul plin, „Chef” este o experienţă ritmată, suculentă, vibrantă, împănată cu mesaje digerabile despre eternul „work/life balance”, cu o coloană sonoră care în mai multe rânduri îţi va mişca dorsalii pe fotoliu, adesea în ritmuri latino din cele autentice. Nu e multă filosofie, ci doar viaţă cu poftă plus distribuţie „grea”, în care parcă toată lumea bună (Downey Junior, Leguizamo, Hoffman) îi lasă culoar liber lui Favreau pentru o partitură curată şi foarte foarte sinceră.

M-aş bucura să meargă să vadă filmul ăsta cât mai mulţi bucătari şi oameni care au treabă în vreun fel sau altul cu mâncarea şi restauraţia de orice fel. Şi ăia cu credite, şi cei fără ;)

Poate cu gândul la dorinţa lui Cristian Mungiu de a identifica „amintiri” generate de oameni obişnuiţi. Cu siguranţă încă gândindu-mă la filmul pe care l-am văzut sâmbătă. Curios să aflu ce ar spune şi alţii pe tema asta, deşi aceia care au trăit din plin experimentul comunismului românesc nu sunt pe Twitter. Azi am pornit, cu mesajul din imagine, ceea ce acolo se cheamă „hash tag”, un termen precedat de #, o temă de discuţie lansată pe reţeau asocială, identificabilă prin menţionarea lui # urmat de numele temei. Sub #amintiridinepocadeaur s-au adunat în ultimele 12 ore peste 300 de mesaje ce fac referire la acest subiect. Nu ştiu dacă mesajele vor continua să curgă şi mâine, cert este că fie şi pentru aşa un motiv mărunt poate fi interesant să pierzi uneori vremea pe Twitter. Dacă sunteţi curioşi, intraţi pe pagina principală şi căutaţi #amintiridinepocadeaur în box-ul de „search”. Nici măcar de cont n-aveţi nevoie pentru treaba asta. Am văzut că şi Piticu aminteşte de treaba asta pe blog.

Să mergeţi să vedeţi filmul ăsta. În primul rând pentru că e un film românesc şi pentru că e cu actori foarte buni.

Înainte de a mă apuca de scris, am recitit în fugă ce am consemnat acum doi ani despre „4 luni, 3 săptămâni şi două zile„. Am recitit după ce am ajuns acasă de la film, unde m-am tot întrebat dacă nu cumva scrisesem exact ce am scris :) Astfel încât să-mi dau eu mie seamă de ce nu sunt la fel de entuziasmat.

Exact ceea ce admiram acum doi ani, regizorul a decis să elimine din demersul său memorial. „Amintiri din Epoca de Aur” e un filmuleţ lejer, de weekend, în care dezgustul comunismului e frumos împachetat în glumiţe, poleială de absurd pur românesc şi lejerităţi stânjenitoare. Mungiu a schimbat cheia pentru că, mai mult decât legitim, încearcă să treacă filmul dincolo de actuala pătură  „privilegiată” foarte subţire a consumatorilor de film în cinema. Probabil că va şi reuşi într-o oarecare măsură, pentru că tuşele umoristice ale scenariului şi dialogurilor sunt suficient de groase.

Pe 5 octombrie, la ora 21.00, la The Light Cinema se întâmplă premiera unui filmuleţ drăguţ şi cam straniu, „Cat Food”. Făcut de Cătălin Bugean, cu Cosmin Natanticu.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=CV-jvegZeZE]

Şi încă una scurtă, de la noul şi trendinistul cinematograf drive in, din Băneasa. Că doar nu credeaţi că România se opreşte circumspectă la poarta de acces şi se şterge pe picioruţe înainte de a intra în incintă. Logan de-ăla de cărat ciment, ca să încapă şi văru’, sor’ta şi ăla micu’? Este. Masă pliabilă, pentru picnic? Cec. Scaune de pescuit, utilizabile şi după festin, în jurul vehiculului, că doar nu ne-om înghesui toţi în maşină, pe durata vizionării, să ne dăm usturoaie pe sub nas unii altora? Cec. Că sunet auzim şi din maşinile altora, ce req… 

Un drive in cinema pare un castronel de „vis american” administrat oricărui pofticios cu nărav la film şi obiceiuri de ieşit din casă. Nu mai ţin minte cu cine (poate cu Florian Fugaşin?) fabulam la un moment dat pe o astfel de temă şi eram ferm convinţi că ar fi un „big shit” fără să fi avut la vremea aia habar de câte bilete (nu) vindeau cinematografele din Bucureşti.

A trebuit să vină o criză. A trebuit să nu mai aibă unii cu ce construi vreo altă monstruozitate comercială pe un ditamai terenul cumpărat şi deja aplatizat. A fost nevoie de 20 de ani ca să avem un cinematograf în aer liber, din care să poţi vedea un film stând în maşină, respirând aer şi bucurându-te de propriul tău canal de sunet.

Căci aşa se petrec ostilităţile în cinematograful auto deschis fix în coasta lui Băneasa Shopping City. Un teren viran, cu locuri delimitate prin jaloane portocalii, reflectorizante, de cauciuc. Locuri multe. Pe vreo patru sau cinci rânduri. Proiecţia se fac epe un panou gigantic, amplasat chiar pe zidul mallului. Sunet la radioul din maşină, pe o frecvenţă afişată pe ecran, înainte de începerea filmului.

Nelipsitul „candy bar”, cu teeth bits şi beuturi cine-tradiţionale. Bilet de 15 lei pentru adulţi, ceva mai ieftin pentru copii şi o singură proiecţie în timpul săptămânii. De pe la zece fără un sfert. Ce nu mi-a plăcut? Sau credeaţi că a fost cu totul şi cu totul o experienţă de vis? Locul arată rău, e deşertic, e urâţel. Coşurile de gunoi sunt cam rare. Toaletele sunt toate în acelaşi capăt al terenului, adică la o distanţă chinuitoare dacă apuci un loc mai aproape de poartă.

Cu vreo zece minute înainte de începerea filmului a apărut un Gică pe ateveu care a decis ochiometric că una dintr emaşinile cu care eram (că eram mai mulţi) are garda la sol prea înaltă pentru rândul al treilea. Numai că garda la sol nu este egal cu înălţimea totală, aşa că ne-a luat vreo cinci minute să-i explicăm că e în eroare.

O să mai mergem. 

Cinematografele grupului Media Pro, adică Hollywood Multiplex, Cinema Pro şi Lotus Oradea, se pregătesc intens de neîntîrziatele beneficii pe care le aşteaptă, din punct de vedere cinematografic, de la noul lor acţionar intergalactic prin încuscrire, Time Warner. Astfel, de pe 1 mai trei săli de la HMO şi sala de la Cinema Pro vor fi dotate cu tehnologie 4K şi 3D, urmînd ca, de pe 15 mai, o sală de proiecţie de la Lotus Oradea să intre şi ea în aceeaşi lume bună, echipată de Sony şi RealD.

Ce înseamnă toate astea din punct de vedere al spectatorului? Cu siguranţă o experienţă mai intensă pe scaunul de la cinema şi, probabil, una la fel de intensă în buzunar. Din punct de vedere tehnic, comunicatul diviziei zice aşa: „4K este de 4 ori mai clar decat 2K, este de peste 8 ori mai clar decat HDTV, oferă o rezoluţie şi un contrast excelente şi o puritate perfectă a culorii, asigură o durată mai mare de viaţă suportului tehnic. Noua tehnologie 3D nu oboseşte ochii şi nu provoacă dureri de cap. 4K oferă aceeaşi imagine clară pentru toţi spectatorii din sală (spre deosebire de tehnologia bazată pe peliculă care redă imaginea optimă numai pentru o parte din spectatori)”. Ain’t that awesome?

Se copiază şi se fură atît de mult şi cu atîta nonşalanţă, încît uneori oamenii ajung să dea din start răspunsuri schizoide la eventuala şi banala întrebare „ce faci?”. Art Act Magazine este „site de actualitate şi analiză culturală cu articole nepreluate din alte publicaţii.” Să fi ajuns munca onestă şi originalitatea diferenţiatori de frunte în publicistica online? Art Act Magazine este o revistă despre teatru, film, arte vizuale, cărţi, oameni… Zău că e primul spam care nu mă enervează, în care dau clic şi chiar citesc cîte ceva. Cum ar fi interviul cu Marius Manole. Pare un proiect foarte proaspăt, recomandat în primul rînd de echipa care-l coordonează: Cristina Modreanu, Cristina Rusiecki, Anca Grădinaru şi alţii. Nume de care am mai auzit, nume pe care le voi citi. Baftă! PS: Data viitoareprobabil că veţi trimite un mail de „tatonare” înainte de a da buzna cu informaţia nesolicitată, nu-i aşa? S-ar putea să funcţioneze în avantajul vostru, parol…

Criză? Avem! Probabil cel mai penibil guvern din istoria românească a tuturor timpurilor? Este! Pechinez de companie pe post de prim ministru? Prezent! Ehei, copiii moşului, trăim vremuri de puternice imbolduri creative şi ne aşteaptă multă caternică. Eu deschid cu asta: