Nici evreii nu mai sunt ce-au fost

Cred că am văzut în ultimele cincisprezece luni câteva mii de israeliţi sadea şi, îmi permit eu să cred, reprezentativi pentru generaţia tânără activă. Cred că v-am mai spus pe undeva, israelienii dau năvală în America Latină în fiecare an, de prin februarie până prin aprilie. În Itacaré, orăşelul de surferi în care mi-am trăit aproape toată aventura braziliană, în lunile astea sunt populaţie turistică majoritară. La fel a fost şi anul trecut pe vremea asta.

De ce doar în perioada asta? Pentru că sunt luni în care se încheie stagiu militar obligatoriu în Israel, trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete, parcă. Guvernul le dă tinerilor „liberaţi” toată solda şi ceva în plus ca să meargă liniştiţi şi să se relaxeze după aşa o perioadă lungă şi dificilă din viaţa lor. Evreii contemporani tineri aleg Brazilia în primul rând pentru că e ieftină. Probabil că asta, cumpătarea exagerată cu privare de bucurii mici şi omeneşti gen confort sporit şi  mâncare bună (am numit astfel, voalat şi discret, zgârcenia) rămâne ultima legătură trainică dintre ei, cei actuali, şi ceea ce ştim noi despre evrei în general. Caută cazare ieftină, preferabil cu bucătărie, cumpără de la supermarket şi gătesc acasă, dau bani în localuri doar pe cafea şi dulciuri ieftine.

Dincolo de asta, însă, sunt foarte multe lucruri care m-au surprins destul de profund la israeliţi contemporani.

• Poţi să le bubui în cap o jumătate de oră „hava nagila” şi nu li se va mişca un singur muşchiuleţ pe faţă, par să nu aibă habar de el şi mulţi dintre ei sigur nu au, pentru că…
• ei au auzit despre klezmer, muzica tradiţională şi cunoscută pe tot globul ca indisolubil legată de cultura evreiască, dar sigur nu ştiu să reproducă nici măcar refrene dintre cele mai cunoscute, cred că e o chestie veche şi sigur proprie doar ultraortodocşilor, adică „ciudaţilor” cu care ei nu vor să fie comparaţi vreodată.
• Am întâlnit tineri evrei care au mai auzit cuvântul „yiddishe”, dar îl asociază greu cu ideea de limbă maternă. Unii au o vagă reprezentare a lui şi îl identifică drept un cuvânt ce reprezintă o chestie veche, poate chiar un conglomerat de obiceiuri străvechi, care oricum le e foarte ambiguu. Ei sigur nu vorbesc limba asta.

• Într-una dintre serile în care am pus muzică la un club din oraş, pregătisem un set de hituri ’70-’90 pentru că asta fusese dorinţa proprietarului, un party retro. Pentru că mulţi dintre cei care au ajuns în club în acea noapte erau chilieni, a trebuit să virez, la cererea lor prin gura organizatorului, către reggaeton. Dureros pentru mine şi pentru cei câţiva care veniseră special pentru programul anunţat, dar am înghiţit şi am început să baleiez cu două manele de-astea pârţâite-două cât de cât mai pe beat din ce pregătisem. Că latinii se tiltau imediat ce nu mai recunoşteau ritmul, am reuşit aă înţeleg. Numai că tot israeliţii au fost aceia care au venit cu obstinaţie în colţul în care erau şi mi-au cerut acelai reggaeton.
• Am refuzat până la vârsta asta să accept că evreii se spală mai rar şi că, în general, cam îmbăcsesc locul în jurul lor. Mi s-a părut o insultă nefondată, generată de minţile care elucubrează intens punând toate catastrofele mondiale pe spinarea lor. Poate ar fi bne să vă aduc aminte că bunicul din partea mamei a fost evreu. E drept, s-a rebotezat cu mult timp înainte ca eu să apar pe lume, dar eu tot plâng inevitabil oricând aş revedea „Schindler’s List”. Faza e că, multe dintre motelurile care-i primesc aici intră în renovare generală imediat după „sezonul israelit”. Mâncare stricată ascunsă pe sub paturi şi în noptiere, mobilier deteriorat, aşternuturi care nu se mai pot refolosi, ba chiar urme de tălpi negre pe pereţi sau obiecte sanitare distruse drept amuzament.
• Nici măcar mitul despre cum că evreicele ar cam fi femei uşoare nu se mai certifică. Coardele masculine ale oraşului, specie reprezentată aici mult peste nivelul prostituţiei feminine (care este aproape inexistentă în oraş) de surferi/vagabonzi îmbrăcaţi doar cu bermudele lăsate uneori chiar sub linia bănuită a părului pubian şi care în faţa „prăzii” devin toţi automat profesori de surf şi ghizi experimentaţi, fug mâncând pământul când vine vorba de turistele evreice. Pentru că nici ele nu se înghesuie la agăţat localnici. Întrucât băieţii ăştia frumuşei în general trăesc pe spinarea victimelor lor, cu precădere elveţience, suedeze sau britanice. Rashela sigur n-ar plăti pentru cafeaua sau fasolea cu orez a niciunui adonis ebenin.

Am întâlnit acum mai mult timp un grup de trei israeliţi, doi băieţi şi o fată, care ne-au povestit că sunt conştienţi de reputaţia proastă pe care noii evrei o au în afara ţării lor şi că sunt foarte puţini aceia care aleg să şi încerce să schimbe asta. Erau trei oameni care citiseră cărţi, văzuseră filme, se mândreau cu strămoşii lor şi chiar auziseră de Radu Mihăileanu şi al său „Train de vie”. I-am cunoscut pentru că, surpriză, ei au venit şi la restaurant şi au ales din meniu după poftă şi nu după preţ. Doi dintre ei aveau şi câte un bunic sau străbunic de origine română, ca măcar o treime din toţi cei câteva zeci cu care am apucat să stau de vorbă.

Mi-au spus, printre altele, că sunt conştienţi că victimizarea de pe urma Holocaustului a adus mari disfuncţionalităţi societăţii israeliene chiar dacă unii au făcut bani grei de pe urma lui. Că relativ de curând în şcoli se evită ferm subiectul tocmai din dorinţa de a modifica măcar acum traiectoria naţional-emoţională a compatrioţilor lor. Şi că, da, genocidul comunismului chinez sau cel exercitat împotriva populaţiei de culoare la nivel modial sunt incomparabil mai numeroase ca victime şi ca urmări în structura socială a planetei.