BOC, BROSCUŢELE ŞI OSTENTAŢIA FAMILISTĂ

Mulţi avem pe birou poze înrămate, cu diverşi membri ai familiei, nu? Le ţinem acolo ca să ştim pentru cine muncim sau memoria cui nu vrem s-o umplem de stropi atunci cînd ne vine să tocăm mărunt vreun dobitoc. Le ţinem cu faţa către noi, ca să le zîmbim în gînd, ca să-i vedem pe cei din poze, nu? Aseară mă uitam la o ştire de interes naţional despre cum a trecut Boc pe la primărie a doua zi de Crăciun. Pe birou, poze multe. Toate întoarse cu faţa către exterior, ca şi cum reverberatorul băsescian s-ar fi baricadat în spatele lor, mic şi neajutorat, de eventualele primejdii venite dinspre camerele de luat vederi.  Ca şi cum Boc şi-ar fi plantat acele poze special pentru ochii vizitatorilor, nicidecum pentru hrănirea propriilor puseuri duioase.

Un alt subiect deosebit de captivant pentru reporterul contemporan „de politic” sînt ţestoasele aceluiaşi distins căţel Samurache. În ultima vreme aproape că nu e ştire cu Boc în care să nu se dezbată problema celor doi chelonieni. Piticul mimează preocuparea, îngrijorarea, întîrziind anunţarea unei decizii despre soarta lor şi prelungind astfel discuţiile pe marginea destinului celor două. Le-am văzut tot în ştirea de aseară, bălăcindu-se plictisite în cîţiva centimetri de apă de la robinet. În acvariul lor nu exista nici măcar o pietricică, nici măcar o plantă de plastic, un fir de nisip sau măcar semnele unei zile în care secretara o fi petrecut şi ea Crăciunul în familie şi n-a apucat să le schimbe apa.

Am avut şi eu o ţestoasă de-asta semi-amfibie. Cînd uitam să-i iau garizi uscaţi de la magazin, molfăia la vegetaţia de plastic pe care i-o „plantasem” în acvariu întru sănătatea ei psihică. Socoteala era simplă: dacă murea de foame sau de indigestie, măcar să nu moară de plictiseală. Ceea ce, în cazul broscuţelor lui Patrocle, mi se pare iminent.