ANII 80 SI BUCURESTENII

Mi-a luat cam mult timp cartea asta. O culegere de marturii despre notiunile aferente perioadei comuniste si efectele lor in constiinta bucurestenilor poate parea o carte de citit in tren, la o calatorie mai lunga, un fel de volum de vacanta. Structura ei foarte fragmentata si diferenta uneori diametral opusa dintre punctele de vedere ar fi trebuit sa o faca si mai usor de citit. Numai ca doua lucruri mi-au prelungit perioada de timp petrecuta alaturi de ea. Unul ar fi desele incursiuni in propriile amintiri despre aceleasi simboluri si concepte, paralele celor citite. Sint foarte multe capitole pe care nu era musai sa locuiesti in Bucuresti pentru a le trai pe propria piele. Al doilea motiv a fost, cu siguranta, caracterul dezlinat si neingrijit al lucrarii, in primul rind din punct de vedere al sintetizarii informatiilor, apoi din cel privind diversitatea si capacitatile memorialistice ale intervievatilor. Consider acest al doilea motiv drept generator de plictiseala, avind ca rezultat abandonarea temporara si repetata a cartii.

Despre primul motiv as putea scrie capitole intregi, asa cum fiecare dintre voi este imposibil sa nu-si aminteasca, macar ca prin ceata, de ratii, cartele, cozi, Europa Libera, Cintarea Romaniei, Omagiu, pionieri, soimi, doua ore de program, vecini turnatori, copii de stabi securisti si asa mai departe. Dar tocmai pentru ca fiecare isi are propriile amintiri, nu vad aici rostul unor asemenea incursiuni. Exista site-uri si bloguri dedicate acestui subiect si chiar cred in avantajele caracterului colectiv al unei astfel de culegeri, fie ea online sau tiparita. Din acest punct de vedere, „Anii 80 si bucurestenii” incearca sa acopere o zona cit mai larga de puncte de vedere. Sint interviuri cu maturi intelectuali, cu maturi mai dinspre talpa, tineri cu amintiri proprii sau preluate de la maturi, ba chiar si ceva „cadre” care au trait anii ’80 prin prisma absolvenilor scolii de partid.

Nu putem spune ca s-au scris munti de carti despre subiectul „anii ’80” in perioada ce a urmat lui decembrie ’89, tratate din punctul de vedere al oamenilor obisnuiti. Desigur, exista priviri unilaterale, memorii personale, lucrari sintetice care au avut drept punct de plecare experiente si marturii personale. Volumul, aparut la Editura Paideia in 2003, este structurata dupa un glosar cu siguranta reprezentativ pentru acea perioada. De la „23 august” si „activist” pina la „xerox” si „zvon”. Numai ca as reprosa coordonatorilor lucrarii obstinatia cu care au incercat sa compuna un alfabet cit mai complet, in detrimentul continutului. Rezultatul acestei „trageri de par” se regaseste in tratarea unor subiecte foarte asemanatoare, in capitole diferite.

Un exemplu simplu ar fi mincarea si modalitatile ei de procurare, ce tind a se transforma intr-un leit-motiv al cartii, din moment ce poate fi regasit in „alimente”, „aprovizionare”, „aprozar”, „congelator”, „craciun”, „inlocuitori”, „lapte”, „ratie” si asa mai departe. Subiectul „pasaport” apare si intr-un capitol dedicat, dar si in cel privind calatoriile in strainatate. Despre Europa Libera se vorbeste si in capitolul „radio”, si intr-un capitol de dine statator, si in alte capitole, in care subiectul principal se refera la frica, turnatori, securisti etc. Exemple ar mai fi. Pe de alta parte, exista o multime de contributii sterpe, neinteresante, care tradeaza lipsa unei proportii mai mari de intervievati care ar fi avut mai multe lucruri importante de amintit (din 195, citi sint mentionati in „lista de informatori” de la final). In sprijinul acestei pareri vin si citatele dese si uneori lipsite de esenta ale unora dintre intervievati.

Nu in ultimul rind, m-a deranjat o oarecare tendinta in desprafuirea cuplului Traian Stanescu – Ilinca Tomoroveanu, ramasi in constiinta multora drept unii dintre recitatorii ferventi ai spectacolelor omagiale din acea perioada. Mai trist si mai incriminator mi se pare faptul ca ei insisi amintesc despre tertipurile inventate de unii colegi de breasla pentru a se fofila de la asemenea aparitii. Desigur, cele mai infecte pasaje apartin acelora care, la momentul proiectului, inca mai erau convinsi de binefacerile ceausiste si de marile neajunsuri ale exercitiului democratic. Vechile povesti: inainte faceam mult mai multe, inainte nu erau atitea violuri, crime droguri, inainte era mult mai bine…

Am rezervat finalul unei intrebari pe care vreau sa i-o adresez lui Ioan T. Morar, contributor la volumul despre care vorbesc prin istorisirile despre spectacolele clandestine din acea perioada si despre textele pline de intelesuri duble pe care le scria impreuna cu aceia care formau „Ars Amatoria”. Imi suna si acum in minte citeva versuri semnate Ars Amatoria, pe care sigur le-am citit inainte de ’89 – „De ce nu m-ai nascut la ’48/De ce nu te-ai grabit cu mine, mama/Eu am structura de profet mort-copt/V-as fi privit pe coridoare-n rama/ Curind as fi ajuns un mare mahar/…/M-as fi imprietenit cu Flechtenmacher/ Un precursor al muzicii hard-rock.” Poate ca ar fi fost firesc sa ne spuna cu aceasta ocazie cit din continutul asta „clandestin” era, de fapt, tolerat si, pe cale de consecinta, citi dintre membrii acestui mic „anticenaclu” erau securisti. Aceasta, desigur, luind in calcul si istoria de dupa 1989 a grupului „Divertis”.

O carte necesara, pe care o propun mai ales celor mai „recenti”, chiar daca vor avea deseori nevoia de a da cu ea de pereti, asa cum chiar autorii presupun in primele pagini.