Posturi cu tagurile: "tigara"

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

[Jurnal de fumător. Ţigara de după]

O sută de zile. O SUTĂ! Ştiţi că am ţigări în casă? Tot timpul. Doamna nici măcar n-a pitit prea adânc pachetul şi jumătate pe care mi le-a pescuit din buzunare pe 6 aprilie. Sunt aproape la vedere, în orice secundă aş putea să ajug lîngă dulăpior, să scot o ţigară şi s-o aprind. Uneori îmi şi imaginez toate astea. „Hmm..Ce-ar fi să-mi aprind o ţigară?”. Răspunsul e durere fizică, în capul pieptului. Nu glumesc şi nu exagerez.

Eu m-am lăsat brusc de fumat. Nu ştiu ce-i aia „sevraj”. Nu am fost şi nu sunt nervos din cauza lipsei de tutun, nicotină etc. Nu m-am abţinut. Mai bine zis, nu am luptat cu vreo nevoie cruntă, manifestată prin lipsa puterii de concentrare, nu m-am dat nici cu capul de pereţi şi nici cu curul de pământ. Ne-am despărţit şi gata. Asta a fost tot. După nouăsprezece ani în care fiecare fum a fost o încântare, un motiv în plus să-mi spun cât de mult îmi place să fumez.

[ Jurnal de fumător. Începuturi ]

[ Jurnal de fumător. Liceul ]

Cu ocazia celor 69 de zile de când nu mai fumez.

Da’ chiar? La ce era bună ţigara de după? Cred că, în primul rând, la a te asigura că „după” nu mai urmează nimic. Mai ales dacă el / ea / ei / ele nu fumau, deci n-aveau nevoie decât de duşul de după. Sau nici atât. Ţigara de după reglează respiraţii şi gâfâieli, dar întîrzie uneori reveniri spectaculoase şi toarnă plumb în mădulare. Schimbă gustul de must proaspăt de pe limbă cu acela de scrum prost, de ziare umede.

Nimeni n-are nevoie de o ţigară spre a-şi contempla orgasmul sau urmările lui. Nimeni nu poate să-mi spună măcar un singur motiv pentru care vrei neapărat să-ţi ţii buzele ocupate cu un băţ urât mirositor între desprinderi cărnoase şi frumos parfumate. Buze lipicioase de umori tandre pe capete de ţigări aducătoare de tuse şi moarte. La ce bun? Să-mi spună şi mie cineva la ce e bună ţigara de după în afară de iluzoriul veştmânt al fumului vinovat, cotrobăind printre curbe şi respiraţii din ce în ce mai puţin sacadate.

Strugurii de după? Căpşunile de după? Portocalele, perele zemose, piersicile şi ananasul de după! Postludiul preludiului de după? Probabil mult mai bune, sigur mai proaspete, în mod cert mai curate…

Faptul că primul capitol a stărnit câteva reacţii îmi confirmă bănuiala că, dincolo de norii groşi de fum în care se împachetează pe dinăuntru şi pe dinafară în fiecare zi, unii dintre cititorii mei sunt realmente preocupaţi de o eventuală despărţire de fumat. Nu vă aşteptaţi să găsiţi aici metode sau exemple personale despre cum m-am oprit eu după 19 ani de fumat. Ştiu doar că n-a fost şi nu e nici vobă de sevraj sau reacţii chimice la nivelul creierului şi aşa mai departe. O să vorbim la un moment dat despre ceea ce eu consider eu acum că e fumatul: un automatism, un gest necontrolat.

Bun. Liceul, care va să zică… N-aveam voie să fumăm în curtea liceului, aşa că ne retrăgeam pe treptele ce duceau la terenurile de fotbal şi baschet. Era 1990, deci coborâsem câteva trepte importante ale frondei şi indisciplinei parţial tolerate de unii dintre profesori. Până în ’89, se fumase pe teren. Acum noi coboram mai „la lumină”, mai în văzul profilor. Nu chiar fără să ne sinchisim, mai ales că unii îşi făcuseră un prost obicei din a ne deranja la ţigară.

Fumam „la porci”. După colţul vestiarelor de la sala de sport, acolo und eîncepeau treptele către terenuri şi cuştiel cu porci vii. Lungă şi împuţită poveste cu porcii aştia. Erau gospodăria proprie a liceului, la Bălcescu, actualul Brătianu din Piteşti, exista internat, deci şi cantină. Porcii ăştia cică erau destinaţi îndestulării celor care veneau să studieze la oraş şi locuiau la internat. În realitate, ca şi în armată, şcolerii vedeau mai degrabă slănina fiartă a chiriaşilor de pe trepte, carnea ajustând nivelul social din burţile personalului de la cantină şi al celor care aveau prieteni bine plasaţi.

Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează în jurul meu şi că eu cresc printre fumuri. Sigur, m-am fandosit ca toţi copiii ajunşi la vârsta firoscoasă, m-am făcut că-mi pasă de chestia asta doar pentru că aşa era „frumos” şi asta-mi aducea avantaje de moment. Mă speriam uneori, când mă trezeam dimineaţa în accesele de tuse ale altora. Tuse urîtă, sufocată, zgomotoasă, chinuitoare. Dar atât.

Au fost apoi ţigările din pomii de la creşă. Să el luăm pe rând. Curtea creşei din cartierul meu (de fapt chiar de unde se termina cartierul meu şi unde începea ţigănia Popa Şapcă) era plină de pomi cu fructe. Erau meri, piersici, o tufă de alun, parcă şi un păr şi un nuc imens, destul de înalt. Majoritatea erau în curţile celor ce se învecineau cu cardul creşei, creşa unde m-am umplut de păduchi singura dată în viaţă pentru că, deşi aveam fiecare pieptenul lui, educatoarea folosea unul singur pentru toţi.

Probabil ca vorbesc atit de des despre fumat din cauza sevrajului. In sensul ca fumez, brusc, considerabil mai putin decit in urma cu o saptamina. Adica de la aproape trei pachete pe zi, am ajuns la aproape un pachet pe zi. Asta pentru ca nu mai fumez in birou. Si cred ca-i bine. Pina acum am fost convins ca, daca as fi constrins sa nu mai fumez in timp ce lucrez, as reduce drastic numarul tigarilor. Acum vad ca e pe bune. Desigur, asta nu e o piedica serioasa in calea unui cancer pulmonar, dar parca e, totusi, mai bine. Ma felicit cu sinceritate si imi aprind o tigara.