Posturi cu tagurile: "mungiu"

Poate cu gândul la dorinţa lui Cristian Mungiu de a identifica „amintiri” generate de oameni obişnuiţi. Cu siguranţă încă gândindu-mă la filmul pe care l-am văzut sâmbătă. Curios să aflu ce ar spune şi alţii pe tema asta, deşi aceia care au trăit din plin experimentul comunismului românesc nu sunt pe Twitter. Azi am pornit, cu mesajul din imagine, ceea ce acolo se cheamă „hash tag”, un termen precedat de #, o temă de discuţie lansată pe reţeau asocială, identificabilă prin menţionarea lui # urmat de numele temei. Sub #amintiridinepocadeaur s-au adunat în ultimele 12 ore peste 300 de mesaje ce fac referire la acest subiect. Nu ştiu dacă mesajele vor continua să curgă şi mâine, cert este că fie şi pentru aşa un motiv mărunt poate fi interesant să pierzi uneori vremea pe Twitter. Dacă sunteţi curioşi, intraţi pe pagina principală şi căutaţi #amintiridinepocadeaur în box-ul de „search”. Nici măcar de cont n-aveţi nevoie pentru treaba asta. Am văzut că şi Piticu aminteşte de treaba asta pe blog.

Să mergeţi să vedeţi filmul ăsta. În primul rând pentru că e un film românesc şi pentru că e cu actori foarte buni.

Înainte de a mă apuca de scris, am recitit în fugă ce am consemnat acum doi ani despre „4 luni, 3 săptămâni şi două zile„. Am recitit după ce am ajuns acasă de la film, unde m-am tot întrebat dacă nu cumva scrisesem exact ce am scris :) Astfel încât să-mi dau eu mie seamă de ce nu sunt la fel de entuziasmat.

Exact ceea ce admiram acum doi ani, regizorul a decis să elimine din demersul său memorial. „Amintiri din Epoca de Aur” e un filmuleţ lejer, de weekend, în care dezgustul comunismului e frumos împachetat în glumiţe, poleială de absurd pur românesc şi lejerităţi stânjenitoare. Mungiu a schimbat cheia pentru că, mai mult decât legitim, încearcă să treacă filmul dincolo de actuala pătură  „privilegiată” foarte subţire a consumatorilor de film în cinema. Probabil că va şi reuşi într-o oarecare măsură, pentru că tuşele umoristice ale scenariului şi dialogurilor sunt suficient de groase.

Cred ca incep sa-mi revin la statutul de animal social. Care va sa zica aseara la premiera, la filmul lui Mungiu. In seara asta la bauta in Coyote cu echipa, cu ocazia demisiei mele de la Media Pro Pictures. Apoi tot weekendul sub auspiciile unui an de la casatorie. Final apoteotic duminica seara, cu nashu’ la meciul demonstrativ Navratilova-Seles. Sa tot traiesti, neamule!

Am vazut „4,3,2…” ca pe unica si prima drama „serioasa” facuta in Romania dupa 1989 despre lucruri intimplate inainte. Este primul film romanesc care nu are nevoie de tragicomic tembel si ostentativ pentru a spune o poveste trista, infioratoare uneori. Vin de la un film care nu urla, nu braveaza, nu te scuipa si nu te injura, dar pe care il simti ca pe un pumn in piept, ca pe un sfat dat cu violenta. „Ba! Sa nu uiti!”

Este aproape revoltator sa vezi ce inseamna Mungiu din punctul de vedere al lucrului cu un actor. Revoltator din cauza neputintei altor regizori. Daca pe cele doua protagoniste (Anamaria Marinca si Laura Vasiliu) nu apucasem sa la vad pina acum, deci nu as fi avut termeni de comparatie, am observat metamorfoza de necrezut in cazul lui Vlad Ivanov. O prezenta insipida, aproape inobservabila in rolurile in care il vazusem pina acum, un actor de forta si capacitate incredibila de constientizare a rolului in „Domnu’ Bebe”.

Cu siguranta o sursa de trairi dureroase in primul rind pentru publicul de peste treizeci si cinci de ani, mai ales feminin si mai ales trecut prin furcile caudine ale studentiei in caminele comuniste. Probabil „un film scirbos” pentru majoritatea tinerilor, adolescenti sau studenti incapabili sa se regaseasca azi intr-un tablou care pentru ei ramine foarte „ieri”. Asta in ciuda faptului ca, de fapt, intunericul de-atunci continua sa le filtreze si astazi lumina picloasa in care se incapatineaza sa-si bronzeze inconstienta si traumele injectate de parinti.

Patru luni, trei saptamini si doua zile este de miine in cinematografe, unde ar fi bine sa mergeti sa-l vedeti inainte de a-l adauga colectiei de filme luate de pe net. Macar de curiozitate si, poate, pentru a intelege daca premiul de la Cannes a fost mai degraba motivat de calitatea exceptionala a naratiunii in imagini sustinuta cu un buget infim, sau de posibila doza de exotism comunist pe care ar putea s-o transmita publicului international.

Un eveniment dezamagitor din punct de vedere al organizarii. Am simtit lipsa flagranta a unui concept legat, a unui producator, a unei echipe care sa asigure unui asemenea moment macar decenta fireasca a unei premiere de Palme D’Or daca nu fastul cuvenit celui mai bine vindut film romanesc al tuturor timpurilor. In strainatate. Pentru Romania sint sceptic.