Acum, dacă tot m-am trezit iar cu noaptea-n cap şi dacă tot am schimbat cîte ceva pe-aici de mi-e şi mie mai mare drag de scris, să vă zic cîte ceva despre umor şi rîs în general. Asta propagată iar dinspre HOHO, că tot n-aveam suficiente obsesii…
E simplu să faci umor mainstream în România. Ba nu numai în România e uşor, că degete în nas şi şuturi în cur înţelege uşor aproape oricine. La modul profesionist clasic, umorul greu are nevoie de suflete triste şi amare. Parcă să zic că şi Mihai Dinu mi-a zis de chestia asta în cursul lui admirabil de Teoria Comunicării, pe care l-am apreciat fără să-l înţeleg prea adînc doar pentru că era cool să-ţi placă Dinu în primul an de facultate. Măscăricii cotidieni nu prea generează umor cînd sînt nevoiţi să se concentreze la asta. Triştii şi introspectivii au şanse mai mari de reuşită pe ramură, mulţumită în primul rînd elementului – surpriză.
În „Trei într-o barcă” există o anecdotă despre un oarecare Herr Schlossenbochen, care vine să se reproducă artistic în limba germană la o petrecere de salon cu englezi. Este introdus de un agarici care anunţă asistenţa că urmează un moment umoristic irezistibil, un fel de dramedie care, în alte saloane, făcuse lumea să leşine de rîs. Efectul umoristic, zicea el, era dublat de seriozitatea imperturbabilă pe care artistul avea s-o mimeze pe durata întregului act.
Cele mai voi