Wow wow wow, fellas! Poate ca povestea nu e una dintre cele mai palpitante sau mai spectaculoase, dar filmul asta parca te indeamna sa mai incerci inca o data sa zbori. Si, cu siguranta, sa incerci sa vezi tot ce te inconjoara cu ochi de albina sau de orice alta vietate minuscula, prea des aflata la bunul plac al umanoizilor:D.
Provocat de campania Gandul.
Prima mea amintire cinematografica. Mai fusesem la cinematograf inainte de acest episode, insa cred ca e prima amintire pregnanta legata de sala de proiectie. In Pitesti erau citeva cinematografe cind eram mic. Era Bucuresti, in capatul strazii pe care locuiam. Era Modern, la citiva pasi de Bucuresti, dar mai spre centru. Era Dacia, in cartierul Craiovei. Si mai era Lumina, mai marginas, cel mai vandalizat dintre toate. Clasa intii. Mergem cu clasa la film. Punga cu libelule. Ceva cu tinerete comunista, titlul regasindu-se in replica “aseara am visat ca-mi daruiai o punga cu libelule”. In Cinemagia zice ca era facut de Manole Marcus, cu Rebengiuc si Eniko Szilagy. Cert este ca filmul contine un candid sarut pe obraz. Contactul buzelor pe obraz s-a sincronizat perfect cu urletul dogit,
Un motiv serios sa va recomand site-ul filmului „Ingerul Necesar”. Am mai vazut cite ceva facut de Gheorghe Preda si mi-a placut. Povestea filmului mi se pare inteligenta, dar cred ca am sa merg sa-l vad. E la cinema din 19 octombrie.
Asta este subiectul insemnarii. Gata? Ati dat click? De doua ori? Hai ca va astept.
Bun. Acum: 1. Tag-line-ul imita unsuros celebrul „nu mai bine va fac eu un platouas?” de la guerrilla, adica Orion se da premiant pe notele altuia. Formula, intrata oricum in vocabularul urban, nu mai poate fi copiata decit de un brand stupid sau care, ma rog, accepta stupidul ca valoare de brand.
2. O minima curiozitate i-ar fi luminat asupra consumului de
Am vazut „4,3,2…” ca pe unica si prima drama „serioasa” facuta in Romania dupa 1989 despre lucruri intimplate inainte. Este primul film romanesc care nu are nevoie de tragicomic tembel si ostentativ pentru a spune o poveste trista, infioratoare uneori. Vin de la un film care nu urla, nu braveaza, nu te scuipa si nu te injura, dar pe care il simti ca pe un pumn in piept, ca pe un sfat dat cu violenta. „Ba! Sa nu uiti!”
Este aproape revoltator sa vezi ce inseamna Mungiu din punctul de vedere al lucrului cu un actor. Revoltator din cauza neputintei altor regizori. Daca pe cele doua protagoniste (Anamaria Marinca si Laura Vasiliu) nu apucasem sa la vad pina acum, deci nu as fi avut termeni de comparatie, am observat metamorfoza de necrezut in cazul lui Vlad Ivanov. O prezenta insipida, aproape inobservabila in rolurile in care il vazusem pina acum, un actor de forta si capacitate incredibila de constientizare a rolului in „Domnu’ Bebe”.
Cu siguranta o sursa de trairi dureroase in primul rind pentru publicul de peste treizeci si cinci de ani, mai ales feminin si mai ales trecut prin furcile caudine ale studentiei in caminele comuniste. Probabil „un film scirbos” pentru majoritatea tinerilor, adolescenti sau studenti incapabili sa se regaseasca azi intr-un tablou care pentru ei ramine foarte „ieri”. Asta in ciuda faptului ca, de fapt, intunericul de-atunci continua sa le filtreze si astazi lumina picloasa in care se incapatineaza sa-si bronzeze inconstienta si traumele injectate de parinti.
Patru luni, trei saptamini si doua zile este de miine in cinematografe, unde ar fi bine sa mergeti sa-l vedeti inainte de a-l adauga colectiei de filme luate de pe net. Macar de curiozitate si, poate, pentru a intelege daca premiul de la Cannes a fost mai degraba motivat de calitatea exceptionala a naratiunii in imagini sustinuta cu un buget infim, sau de posibila doza de exotism comunist pe care ar putea s-o transmita publicului international.
Un eveniment dezamagitor din punct de vedere al organizarii. Am simtit lipsa flagranta a unui concept legat, a unui producator, a unei echipe care sa asigure unui asemenea moment macar decenta fireasca a unei premiere de Palme D’Or daca nu fastul cuvenit celui mai bine vindut film romanesc al tuturor timpurilor. In strainatate. Pentru Romania sint sceptic.
Filmul se va lansa pe 5 octombrie. Mare parte din ceea ce vedeti in trailer s-a filmat in Romania, cu Media Pro Pictures, in prima jumatate a acestui an.
Mi-e aproape rusine sa scriu despre asta. Simbata seara, cind am primit vestea premiului, aproape ca am explodat. M-am simtit absolut aiurea cind mi s-au adresat felicitari. „Am luat premiu la Cannes!” „Tu?” „Nu, noi! California a luat premiu, a luat Un certain regard„. Ba chiar am avut citeva clipe impresia ca nu eram chiar printre cei care ar fi primit vestea asta cu o bucurie macar inzecita fata de ceea ce simteam eu.
Doamne, sint atitea lucruri de povestit despre tot ce a insemnat facerea filmului asta… Sint atitea potriveli/nepotriveli ciudate, atitea eforturi si atita risul-plinsul, incit in spatele filmului ai mai fi putut face unul. Stiu ca o sa apara curind si documentarul making of, dar cred ca nimic nu va reusi sa surprinda in plenitudinea sa povestea asta care pe Nemescu probabil inca il face sa zimbeasca acolo, in apropierea Marelui Cineast.
Promiteam acum citeva zile un trailer. Il puteti descarca de aici. Mie-mi place mult, e frumos cadentat. Spune ce trebuie si ma trimite la cinematograf, chiar daca am vazut filmul de citeva ori. Deh, cred ca sint si implicat emotional un pic. Colegii pleaca astazi la Cannes, unde vine si Assante. Am emotii?
Filmul care ii duce pe Cristian Nemescu si pe Andrei Toncu la Cannes. In Romania va fi lansat pe 1 iunie, in cinematografe si pe DVD. Abia astept sa pot vorbi mai mult despre el. Deocamdata, iata site-ul. Miine poate pun si trailer-ul.
Design realizat de
Cele mai voi