REWIND

marți, 6 august, 2013 la 3:56 pm

mirante sera grande

La bună regăseală. După mai bine de trei ani în care acest spaţiu mai mult a servit decât să participe, copolovici.ro redevine principalul meu loc de joacă scrisă, vorbită şi arătată. Şi dacă treaba merge în direcţia bună, poate chiar şi gândită pe alocuri. Pe scurt, despre ultimii trei ani? Majoritatea ştiţi cu ce m-am ocupat. După doi ani de practică permanentă în bucătăria de acasă şi o creştere certă de vizibilitate şi experienţă în domeniul culinar şi pe nişa de conţinut online aferentă cu Prânzul din caserolă, în aprilie 2010 am deschis, cu participarea financiară a fratelui meu, Kopel’s Restaurant. Despre ce am reuşit şi ce nu am reuşit acolo, probabil că răspunsurile cele mai avizate ar putea veni din partea acelora care, până pe 17 decembrie 2012, şi-au dat voie să trăiască măcar odată experienţa Kopel’s. Pentru că acolo am ajuns eu la concluzia că noi, cei care pregătim mâncare, nu le oferim celorlalţi doar nişte ingrediente pe o farfurie, ci creăm experienţe. Dacă se poate, memorabile. Dacă se poate şi mai mult, poate chiar memorabil-pozitive.

În decembrie 2012 am decis să fac un drum lung. Am acceptat, în sfârşit, că am nevoie de timp şi de spaţiu ca să-mi rearanjez propria optică asupra vieţii şi să mă uit ochi în ochi cu acel eu de care mă despărţisem încă din copilărie, cel pe care-l negam şi pe care-l luam la şuturi şi pe care-l consideram principalul meu inamic. Am plecat departe în primul rând ca să-mi reîntâlnesc copilul negat şi să mă împrietenesc cu el. Am scris două mesaje aproximativ identice. Unul lui Brad şi unul Laurei. Lui, pentru că, deşi nu ne-am întâlnit niciodată, ştiam că pot să-i pun oricând întrebări şi că o să primesc răspunsuri sincere. Ei, pentru că deşi lucrasem oarecum împreună cu vreo doisprezece ani în urmă şi nu ţinusem legătura după aceea, pentru că mi-a apărut în minte exact în momentul în care am decis să fac drumul cel lung până la mine. Mi-au răspuns amândoi aproape la fel. „Aproape”, deoarece au folosit cuvinte diferite :) La fel, pentru că dinspre amândoi am primit gânduri sincere, trimise cu bunătate. Amândoi mi-au spus în linii mari care mi-ar fi traiectoria în teritoriile în care ei se aflau deja de ceva timp şi ale căror mecanisme le cunoşteau bine.

Ştiam că, oriunde mă voi duce, voi vrea să îmi duc mai departe misiunea din bucătărie. Chiar aşa mi-a spus şi Brad: „Tu ai marele avantaj că, oriunde vei merge în lumea asta, vei avea oricând ce să faci. Tu găteşti şi vei găsi oriunde ceva de făcut.” Aşa că am ales Bahia. Nu m-am dat niciodată în vânt după Asia şi asiatici. Nu m-am văzut rezistând pe termen lung într-o bucătărie thailandeză. Chiar dacă e gustoasă şi interesantă şi complexă, ca spaţiu de existenţă nu mi se pare potrivită pentru mine. Fierbinte, uleioasă, cu mirosuri puternice, cu oameni care vorbesc poate prea tare şi cu o specie de simţ al umorului destul de străin mie. Şi Bahia a fost.

Primele două luni, la Pedra do Sabia. Acolo unde locuiesc şi acum Laura, Florian şi Saşa. Cochetând cu orgnizarea şi procesele efective al unei bucătării pe jumătate private, pe jumătate publice, pentru oaspeţi şi cursanţi. În mijlocul junglei atlantice, auzind în fiecre noapte câteva sute de sunete ale naturii în acelaşi moment. O minunăţie de spaţiu după ani şi ani de junglă citadină. O minune de leagăn pentru gânduri şi pentru introspecţii autentice, locul făcut parcă pentru întâlnirea cu tine însuţi. Numai că eu trebuie să şi gătesc. Adică să gătesc pe bune şi pentru alţi oameni de fiecare dată. Trebuie să fiu aproape de pieţe şi de furnizori, să-mi bag nasul adânc într-un peşte şi să enervez până la paroxism un biet homar doar ca să-l fac să-mi arate cât e de viu. Aşa că din februarie m-am mutat la oraş.

Oasis a fost de la bun început copilul lui Florian. El a ştiut cu trei ani în urmă că locul în care Oasis se va naşte şi va creşte este chiar casa în care există astăzi, achiziţionată între timp de partenerul lui/ nostru străin. Oasis a pornit efectiv în februarie anul trecut, ca un bistro vegetarian. Am adus aici şi pasiunea pentru experienţe memorabile, şi experienţa de bucătărie de restaurant, şi pe cea de management al resurselor, preţurilor şi comunicării. Dar mi-am adus tot aici şi frustrările, şi pseudoperfecţionismul, şi diferenţele culturale şi educative, şi fantomele hrănite cu atâta grijă în toţi anii mei de trăit în „civilizaţie”. Ce am primit? Am primit încredere şi respect pentru fiinţa umană bazică la care intenţionam să mă întorc. Şi am învăţat să le ofer la rândul meu. Am primit libertate de decizie pentru ceea ce ştiu să fac bine şi ajutor sau măcar feedback autentic pentru ceea ce nu ştiu. Am învăţat că vasele prost spălate pot spune ceva despre capacitatea de atenţie a unui om, dar nu despre calitatea lui umană, că munca făcută greşit nu denotă neapărat şi inevitabil lipsă de respect pentru cei pentru care sau alături de care munceşti. Am adus nişte experienţe şi am primit o lume întreagă.

Sunt luni bune de când în bucătăria noastră n-a strigat nimeni şi nu s-a certat nimeni. Ne petrecem zilele între două îmbrăţişări. Cea de la ora deschiderii Oasis, când îmbrăţişarea spune „bine-ai venit, te iubesc, vom avea o seară bună, în care o să ne înţelegem bine şi în care totul va merge liniştit chiar şi dacă vom avea din nou şi cinci mese în acelaşi timp, însumând poate şi douăzeci şi cinci de farfurii care trebuie să iasă perfecte, toate odată”. Îmbrăţişarea de la ora închiderii, după ce am făcut calculele, am curăţat bucătăria şi am făcut lista de cumpărături pentru a doua zi, care spune „somn uşor, te iubesc, îţi mulţumesc pentru o seară în care mergem la somn sau la băutură foarte obosiţi, dar bucuroşi că am lucrat atât de bine împreună, că nu am întrerupt deloc valsul nostru drag printre tigăi şi oale cu apă fierbinte, să ai o noapte frumoasă şi să ne vedem mâine sănătoşi.”

Printre îmbrăţişări? Gânduri, plajă, ploaie, peşte, vietăţi, gânduri, unele scrise, oameni de toate felurile, ocean, apă de cocos, comuniune, doruri, uneori tristeţi, rareori mâhniri, gânduri, cărţi, o bere, o caipirinha, o langustă, dor de ciuperci proaspete, detaşare de energii şi de vibraţii neprielnice, gânduri… Alis e aici toată luna august şi mâine plecăm în vacanţă, la Chapada Diamantina, de unde vă voi mai scrie câte ceva :)

WHAT’S YOUR LIFE COOKING?

luni, 27 august, 2012 la 9:53 am

Un gând mai vechi s-a maturizat într-o oarecare măsură, aşa că deocamdată nu mai umblă chiar în scutece. A primit hăinuţe sub forma celor trei pagini de mai jos. Pregătesc un workshop experienţial în care mă hazardez într-o teorie care unora le poate părea mai mult decât năstruşnică. Lecţii de viaţă şi tehnici de dezvoltare personală generate de practici şi tehnici culinare elementare. Părerile voastre – ca de obicei, mai mult decât bine primite.

Quand François a rencontré Stefan

sâmbătă, 19 iunie, 2010 la 1:13 pm

KOPEL’S

duminică, 28 februarie, 2010 la 10:04 am

Ştirea e scurtă: împreună cu fratele meu mai mare şi mai deştept, Mărgărit Bănuţă, am preluat un restaurant din Bucureşti pe care îl vom redeschide la sfârşitul lunii martie. Cum mă gândeam la o formulă cât mai „light” în care să încep să anunţ treaba asta, a apărut şi soluţia: un reportaj la Pro TV :) Aşa s-a potrivit: nu pe Twitter, nu pe Facebook, nu pe blog şi nu pe „Prânzul…”, ci la Ştirile de la ora 19:00 să vorbesc pentru prima oară public despre treaba asta. Mai jos, reportajul. În zilele următoare, printre vopseluri, teste de meniu, training cu personalul şi multe alte treburi, detalii pe măsura ştirii :)

TATĂ ŞI FIU

duminică, 1 februarie, 2009 la 2:29 pm

Cu vreo maximum trei minute de efort, individul din imaginea de jos ar putea să-i fie tată celui din imaginea de sus. Numai că, natural, a fost un pic invers. În poza de sus mai e un văr de-al meu, mai de departe. Victor Petrini îi zice. S-a prăpădit, săracu’.

copolovici