Posturi cu tagurile: "comunicare"

Nu ştiu cine sunt designerii business-ului Depanero, încă nu le-am verificat serviciile dar, ochiometric vorbind, îmi place foarte mult ce am văzut până acum de la recenta lor lansare pe piaţă. Şi ar face bine să presteze măcar la nivelul calităţii comunicării de care se bucură.

Un nume inspirat, care vorbeşte simplu şi suficient de sexi despre ce fac ei. Depanero depanează în România. Un tag-line semeţ, îndrăzneţ, care le serveşte şi la delimitarea foarte clară a naturii serviciilor de reparaţii pe care le prestează: „Reparăm ce bagi în priză”. Adică nu facem pene de cauciuc, nu ne ocupăm de ţevi sparte, nu facem temele la caligrafie şi nici nu cârpim acoperişuri. E clar în cinci cuvinte că avem treabă doar cu electrocasnicele şi electronicele tale. Punct.

Un logo senzaţional. Spune grafic aceeaşi poveste din slogan şi, mai mult, sugerează unul dintre atributele care ne interesează cel mai mult când ne lasă câte un agregat: rapiditate. Un struţ cu cap şi gât de ştecher  cu cordon? Ce vrei mai mult?

Numărul scurt completează elementele – cheie care îmi stimulează admiraţia pentru un brand construit cu grijă şi atenţie, în timp ce campania video spune toată povestea într-o formulă simpatică, dar la fel de explicativă, de lămuritoare.

Spor la treabă, Depanero! (Acesta nu este un articol publicitar. Independenţa financiară şi de opinie îmi permite să analizez şi să laud ce-mi place fără să fiu plătit pentru asta.)

Mai ţineţi minte isteria „grupoanelor” de acum trei ani? Poate că mulţi dintre voi au trăit-o din perspectiva consumatorilor de internet, unde au fost asaltaţi luni de zile cu mesaje publicitare care ofereau Dorada cu mămăligă la doar 9.99 lei. Pe vremea aceea, având restaurantul, cred că mă sunau măcar trei operatori de asemenea oferte în fiecare zi. Propuneri din punctul lor de vedere imposibil de refuzat, dat fiind faptul că toţi îmi propuneau să triplez măcar traficul de la mese cu ocazia superofertelor cu 80%-90% reducere. Deveneau uşor iritaţi când întrebam şi apoi eram nevoit să explic despre „retenţie” şi sfârşeau prin a se umple de nervi în finalul discuţiei, când aflau că nu sunt interesat să devin jucător activ în sistemul lor revoluţionar de discount-uri. Sistem care n-a funcţionat niciodată şi care a ales să moară puţin. marii operatori plecând deja din spaţiul mioritic.

Ziceam acum ceva timp că sunt pe lumea asta lucruri de care e pur şi simplu sănătos să fugi atunci când le vezi „la reduceri”, în programe promoţionale cu discount şi aşa mai departe. De exemplu, sushi (şi întreaga familie a produselor derivate). N-are cum. Decât să mănânc sushi la reducere, mai bine mă duc la mcdo. Poate că nici măcar nu e vorba despre un peşte crud, amorţit prin frigidere. Poate că toate ingredientele sunt în stare perfectă şi promoţia chiar intenţionează (prin absurd) să atragă nişte noi categorii de consumatori, să-i familiarizeze şi să-i înrobească pe aceia care ar mânca, dar li se pare prea scump.  Sunt în stare să accept chiar şi o asemenea teorie aberantă, dar tot nu mi-ar veni să mănânc „la ofertă”. Pentru că în orice moment aş putea să primesc un răspuns de genul „a, păi aţi optat pentru varianta din promoţie…doar nu vreţi să fie la fel (de mare/de proaspăt/de bine făcut/de corect preparat etc) ca acela de la preţ întreg.

Am folosit sushi drept exemplu pentru că e un preparat de lux. E făcut cu ingrediente scumpe şi nu foarte uzuale, foloseşte o tehnică specială, necesită condiţii foarte precise de preparare etc. Să vinzi sushi cu discount e ca şi cum ai anunţa promoţie la Ferrari. Şi atunci, dată fiind împuţinarea simţitoare a tuturor resurselor de hrană ale planetei, ţinând cont de toate avertismentele reale pe care le primim în legătură cu scăderea drastică a stocurilor naturale, de ce alegem să facem doar eternele reduceri de preţuri şi oferte de tip „plăteşti o farfurie, primeşti două” chiar şi în campanii ce se vor adevărate sărbători ale mâncatului la restaurant?

Nu-i aşa că ştim deja o mulţime de lucruri despre vânătorul de oferte promoţionale? Nu-i aşa că suntem conştienţi că el nu va reveni în restaurant decât poate cu ocazia viitoarei oferte? Care e, atunci, efectul pe termen lung al acestui tip de strategie? Cum îmi voi „scoate” eu, ca antreprenor, investiţia în respectiva ofertă promoţională? (presupunem, în varianta scenariului cel mai fericit, că pe durata promoţiei am renunţat la o mare parte din profitul meu pe fiecare farfurie vândută şi că rezultatul acestei investiţii se va traduce printr-un număr mai mare de farfurii vândute, printr-un număr mai mare de clienţi la mese, care vor cumpăra şi alte preparate şi băuturi, care vor afla despre mine şi despre bucătăria mea fantastică şi despre serviciile mele memorabile etc. etc. etc.).

Nu-mi aduc aminte să fi văzut până acum prea multe oferte speciale de conţinut, extra meniu, din partea restaurantelor româneşti. Nu avem nici măcar cultura „specialelor”, acele câteva preparate schimbate zilnic, care nu se regăsesc în meniul de sezon şi care aduc şi bucurie clienţilor fideli, şi fericire în inimile bucătarilor care găsesc astfel noi formule de a se exprima şi de a ieşi din rutină. Pastramă şi must în octombrie, slană şi şorici în decembrie, drob şi ouă roşii de Paşti. Cam la asta se reduc „specialele” noastre.

De ce oare n-am încerca să ne atragem publicul şi altfel decât cu „discount 30% la tot meniul”? Suntem convinşi că vrem la mese tot acel popor interesat doar de chilipir? Suntem convinşi că ingredientele noastre alese, care ne costă foarte mult, merită vândute doar pe speranţa unui volum mai mare de moment şi, poate, în viitorul îndepărtat? Mulţi vă veţi supăra pe mine, dar e oare necesar să vă amintesc că mersul la restaurant nu e pentru toată lumea şi că „o ocazie specială” în familie NU e musai să coincidă cu o ofertă specială? Că ocaziile speciale merită un cost pe măsură?

Mâncarea e din ce în ce mai puţină. Apa e din ce în ce mai puţină. La fel şi aerul. Dintre toate astea trei, primele două sunt deja la nişte niveluri îngrijorător de mici comparativ cu „cererea”. În consecinţă, poate că ar fi bine să vă obişnuiţi cu ideea că preţul lor e firesc să crească. Mâncarea cu discount nu e motiv de sărbătoare. E ca şi cum municipalitatea ţi-ar da voie să circuli o săptămână cu un filtru mai ieftin şi mai prost, poluând cu 30% mai mult decât în mod obişnuit. Sau ca şi cum la scara blocului ţi s-ar lipi azi un afiş pe care scrie că săptămâna asta poţi lăsa toate robinetele de apă deschise, iar valoarea cantităţii de apă consumată în exces ŢI SE VA SCĂDEA de pe factură.

Consumi mai mult, plăteşti mai puţin? O lege uzuală a consumerismului, din cauza căreia o să ne cam ia dracu dacă nu ne trezim mai curând.

Nu intenţionez să fiu rău sau să emit teorii, însă uneori am impresia că măiestria supremă a copywriter-ilor români contemporani constă în a scrie texte publicitare care să nu-i enerveze pe consumatori. N-am auzit de ani de zile un slogan românesc sau un copy scris sau AV care să vândă măcar nişte simpatie, nu neapărat produse. Pe bună dreptate, când majoritatea spoturilor de la radio sunt despre ciuperca piciorului, empatizez cu plictisul lor, picurat în urechile mele prin cine ştie ce prostie de reclamă.

Texte plate, locuri comune, sărăcie cuminte, care nici măcar nu-şi propune să-ţi genereze vreo imagine sau vreo dorinţă în scăfârlie. Doar că armonia asta bleagă în care ei scriu, clientul plăteşte şi eu mă fac că nu aud nimic se rupe dramatic când vine vorba de o campanie mare. O campanie mare înseamnă interes sporit şi foarte multe difuzări cumpărate pe toate canalele. Nu, azi nu vorbim despre campaniile atât de agresive, încât te scot din minţi şi ajungi să-ţi exprimi natural saturaţia prin refuzul automat şi subconştient al mărcii. Azi e vorba despre un text publicitar contemporan, adică plat şi tembeluţ, care are ghinionul de a nu reuşi să treacă neobservat. Pentru că Telekom mă hărţuie mai ceva decât hăituiau gonacii de la Balc bieţii mistreţi scoşi în bătaia puştii celorlalţi porci.

„Am ajuns să credem că suntem atât de diferiţi… Pentru că avem aniversări diferite, responsabilităţi diferite, gesturi diferite sau pasiuni diferite. Dar, oricât de diferiţi am fi, cu toţii iubim să dansăm, cu toţii ne bucurăm să revedem prieteni dragi, cu toţii închidem ochii când ne sărutăm, cu toţii vrem oameni de încredere în jurul nostru. Cu toţii avem atât de multe lucruri de împărtăşit cu ceilalţi…”

Elegant, nu? Doar credem că suntem diferiţi. Şi ne-am format această concepţie periculos de tâmpită doar pentru că nu ne-am născut toţi în aceeaşi zi, pentru că nu ne mai mişcăm chiar toţi sincron ca pe stadion, la 23 August, şi pentru că nu lucrăm chiar toţi la Întreprinderea de Îndreptat Banane. De fapt, neofiţilor şi orbilor care suntem, avem toţi nevoie de roz nemţesc din motive evidente, demonstrate şi încifrate în codul nostru genetic încă de la Scorilă ăl bătârn: o ardem fanchi, săuşăl, emo end ăfcors, dipendănt.

Repet, n-aş fi insistat, însă de trei zile n-apuc să beau două pahare de apă fără zece mesaje publicitare Telekom între ele. Şi eu cam beau apă, că mânânc sărat.

Acum vreo doi sau trei ani, se întoarce Boerescu de la Timişoara după un eveniment de marketing afiliat şi-mi zice: „Bă, e Oltea Zambori asta mama şi tata relaţiilor publice la Timişoara! Ne-a ajutat enorm şi ne-a deschis o grămadă de uşi fără să fi fost măcar vorba de o colaborare oficială. Pur şi simplu ne-a scăpat de o grămadă de necunoscute şi ne-a uşurat foarte tare treaba pe-acolo.”

Eu pe-atunci o admiram sfios doar din perspectiva „sudistului” cu cârlig la bănăţence, ştiam eu că drege ea ceva prin Timişoara din punct de vedere PR, dar n-aş fi ştiu să spun exact la ce nivel şi cu câtă apăsare. Mai ştiam sigur că „PR Beta” reuşise să pună în relaţie nişte evenimente despre comunicare cu mai multe mărci reprezentate în zona Banatului şi că respectivele evenimente ieşiseră bine, se vorbise frumos despre ele.

Astăzi,” Zambori, Puţan, Palconi şi asociaţii” au anunţat transformarea acelui ceva existent de prin mai 2011 într-o agenţie de relaţii publice în toată regula. Cu un portofoliu de proiecte şi clienţi deloc de neglijat, acumulat în mai puţin de trei ani de croşetat comunicare în zona Banatului, cele trei graţii îşi declară astfel intenţiile şi interesele la un nou nivel de competitivitate şi adresare faţă de piaţa românească de profil.

Eu le urez succes pe drumul cu PR Beta Agncy, că spor la treabă sunt convins că vor avea.

Nu voi fi niciodată un vegetarian sau vegan convins. Sau, dacă vreodată voi alege să nu mai mănânc niciun fel de carne, sigur nu voi fi un vegetarian nazist, ca aceia care forţează nota până la agresivitate în a-i convinge şi pe alţii că nu e bine să mănânci cărniţa altor animăluţe. PETA s-a remarcat des pe poziţia asta, dar uite că anul ăsta, de Thanksgiving, puţină magie plus un toptan de creativitate şi o producţie impecabilă reuşesc să le pună într-o lumină de-a dreptul vizitabilă principiile pentru care luptă de atâta vreme. Clipul e fierbinte, abia urcat de ong-işti pe Youtube. Happy Thanksgiving, with a thought for the cute turkeys! via copyranter

[youtube http://youtu.be/FuClQZ3xTMc]

Când mai prezinți credibilitate doar un deget sau două, pe fundul paharului, iar toată lipsa asta se răsfrânge acut asupra business-ului de care ți-ai legat indivizibil numele.

Când ai trăit ani de zile cu senzația profundă că ești cel mai inteligent și cel mai inovator și cel mai sexos individ de pe o piață, ai înjurat pe toată lumea în consecință, i-ai tratat pe toți ca pe niște păduchi și unii te-au felicitat pentru cât de bun manipulator ești tu (mai ales familia și subordonații lingăi).

Când realizezi că mulți dintre ăia care te-au înjurat constant de fiecare dată când ai făcut o tâmpenie nu erau chiar toți plătiți de concurență și când ajungi, târziu, la concluzia că ai face mai bine să renunți la aerele de superioritate și de atotștiutor.

Când nu mai ești sigur că știi nimic din ceea ce credeai că știi, când minți cu ușurința cu care bei apă, când se cam duce totul dracului și când ultima ta carte crezi că e sinceritatea „de PR”.

Când ani de zile ai încercat să lași pe dinafară exact pe aceia care ți-au finanțat himerele și nici măcar asta nu ți-a ieșit.

În fine, când din mare patronaș te transformi într-un micuț funcționăraș dar obsesia ta rămâne aceea a salvării aparențelor,

nu uita să-ți faci blog. :)

O mochetă roşie. Un culoar delimitat de stâlpişori cu şnur şi gărzi de corp. Limuzine şi vedete. Fotografi şi bliţuri. Şi multe strigăte. „Tom! Megan! Jude! Drew! Linda! Jennifer! Leonardo! Bob! Over here!” Strigăte insistente, lineare, pe acelaşi ton, repetitive, enervante, plictisitoare. Nici măcar unul dintre fotografi nu se desprinde din pluton cu ceva de genul

Toţi vrem să ne facem auziţi, nu? În afară de submisivii prin structură, fericiţi că pot trece neobservaţi. În rest, fiecare vrea puţină atenţie, măcar o fracţiune de secundă pe care uneori o considerăm mai mult decât suficientă. Un sfert de secundă furată doar pentru noi. Pentru fotografia noastră, pentru proiectul nostru, pentru opera noastră unică, pentru răhăţelul viu colorat cu care ne mândrim. Sau nu. Poate că în acea bucată de secundă sperăm să primim şi atenţie, şi feedback. Neapărat constructiv. Musai.

Nu e suficient să urli. Nu e suficient să tragi de mânecă. Nu e suficient să stropeşti cu cerneală ca să primeşti atenţie. Nu e suficient, nu e nici măcar insuficient, este de-a dreptul inutil. Truism: vedetele de pe covorul roşu nu întorc capul către lentila ta doar pentru că le-ai strigat / urlat numele. Numele lor îl ştie toată lumea, tu poţi fi oricine. Poţi deveni, brusc, mult mai interesant, când încerci să atragi atenţia altfel decât o fac ceilalţi. Poate fi chiar chiar şi o treabă pe care unii ar putea-o considera vulgară. Se cheamă că, oricum, te-ai străduit.

Tocmai când mă pregăteam să scriu ceva scurt despre cît de slab este sloganul PSDPC de la europarlamentare, Petreanu primeşte asta. Păi, în varianta asta, sloganul chiar nu mai pare nici pe departe un truism… Cum ar veni „…noi l-am pus special acolo, ca să înţeleagă alegătorii că stă în puterea lor să pună lucrurile în mişcare, că o conştiinţă voluntară poate schimba multe”. Neah…nu-i duce capu’.

De data asta şi stupidă, şi agramată. Mai trist este că ăstora chiar le dă cîte unul nişte bani, „ca să facem nişte promovare”.

Cam aşa s-ar putea rescrie proaspătul slogan al Prima TV. După ce, la sfîrşitul anului, găselniţa (altfel foarte bine cîntată şi filmată) de inspiraţie robbiewilliamsiană a cam lăsat rece privitorii majoritari, producătorii simt nevoia să dea explicaţii poporului despre cam ce au vrut ei să spună cu americănismul culean pre altă limbă. Feţele postului au fost chinuite la o nouă serie de fimări, în care explică pre limba română cam ce vrea, de fapt, treaba cu entertainu’, cum o să te cuprindă brusc pohta de viaţă şi de ţopăit pe călcîie uitîndu-te la chiloţăreli cu Ernest, gîndaci cu Mariana, şchimb de mame cu orăşeni la ţară, trăzniţi în C.A.P.O etcetera. E ca şi cum CNA-ul i-ar obliga pe advertiseri să pună la sfîrşitul fiecărui spot cîte un copylaităr să explice telespectanţilor ce-a vrut el să esprime despre detergentul sau despre benzinul din imagine. Şi zău că unii ar merita lovitura asta de pedeapsă.