Dragă Miruna Ioani

joi, 5 octombrie, 2017 la 9:57 am

Mă tot codesc de câteva săptămâni să-ți adresez aceste rânduri. Știi cum e, în societatea asta care a adoptat cu fervoare corectitudinea politică înainte de a fi învățat să se spele bine pe picioare  și în care orice opinie contrară convingerii unui grup e lesne considerată atac personal și agresiune, probabil că rândurile ce urmează nu vor face decât să mă reconfirme ca demn reprezentant al „heitărimii” contemporane. N-ar fi nimic nou, „bucuroși le-om duce toate…”.

Uite, când nu-mi mușc limba și nu stau cu teamă că voi pieri intoxicat cu propriul venin, mă bucur sincer că, în misiunea pe care am ales s-o împlinesc acum zece ani, sunt cine știu că sunt și nimic altceva. Un bucătar mai inspirat decât alții, mai puțin experimentat decât mulți, mai norocos decât o grămadă, mai puțin truditor decât o mare parte, diferit și unic în felul meu, dar cu siguranță în fiecare zi pregătit să învăț ceva nou, să încerc ceva nemaiîncercat de mine, bazându-mă pe ceea ce știu deja. Știi tu, vorba aceea cam umflată despre a fi în fiecare zi „o versiune mai bună a propriei persoane”. Asta mie mi se pare foarte relaxant. Starea asta în care concurez doar cu mine, în care nu am nimic de demonstrat nimănui și care mă ajută să respir fără frici și resentimente pentru mine e viață bună, în care pot să fiu calm și vesel lângă ai mei.

relaxed

Te-ai supărat tare când ți-am atras atenția, în plin sezon cu mazăre proaspătă pe toate tarabele din toate piețele, că poate părinții pentru care poți fi un exemplu bun ar trebui să știe că mazărea congelată, cu care ai decis să faci o demonstrație în beneficiul unui brand care te-a plătit pentru asta, poate fi o soluție mai degrabă iarna. E drept, demonstrația respectivă nu te avea în centrul ei ca stomatolog, ci doar ca mamă vizibilă și relevantă pentru alte mame. E firesc să nu adopți chiar cele mai corecte strategii atunci când nu stăpânești dar activezi în domenii în care ești doar pasager, ca nutriția sau bucătăria. Sunt sigur că n-ai recomanda niciodată o pastă de dinți sau o clinică dentară decât dacă ai fi ferm convinsă că recomandările respective sunt cu adevărat cele mai bune pentru aceia care te apreciază. Sau…

Cu siguranță că nu e nici asta treaba mea, dar să știi că m-am bucurat foarte tare să te revăd, după mulți ani, la un eveniment în care un bucătar celebru pe-aici ne invitase să ne demonstreze calitățile unei mașinării electrice de gătit. M-am bucurat să-l văd și pe băiețelul tău foarte mic (nu cred că avea un an la momentul acela, nu?) dar mi-a și părut rău să-mi dau seama că, poate, fusesei cumva obligată de situație să-l aduci acolo, să-i schimbi programul lui obișnuit de bebeluș pentru ca tu să fii prezentă la acea demonstrație. Dar stai… Tu erai acolo doar pentru networking, pentru vizibilitate, pentru a putea scrie mai apoi despre micul event doar pentru că, poate, agenția organizatoare ar fi apreciat să-și știe numele noului produs citit de aceia care-ți urmăresc postările… Nu, sigur nu e treaba mea, dar sigur merită? Sunt și eu tată, am petrecut foarte mult timp cu fetița mea cât a fost bebeluș, mi-am cam organizat tot programul în funcție de rutina ei pe vremea aceea, încă o mai fac în multe situații. Era musai, mă întreb?

unhappy baby

Când am vorbit despre pârdalnica de mazăre, astă-vară, ai insinuat că, poate, aș fi invidios pe faptul că tu ești plătită de branduri a să spui oamenilor că ar fi bine să le utilizeze. Lucrez și eu cu câteva astfel de branduri, dar în cazul meu e ceva mai simplu. Chiar nu sunt obligat să spun că un congelat e oricând mai ușor de folosit decât niște boabe proaspete (apropo, mazărea despre care-ți ziceam vara trecută era deja scoasă din teci, de trecut rapid prin apă rece și de gătit în maximum 15 minute, detalii pentru mămici ocupate…), iar dacă un potențial client vrea asta de la mine e un semn bun că eu nu trebuie să lucrez cu el. Dar nu cred că despre invidie poate fi vorba aici. Cred că, mai degrabă, poate fi vorba despre ce scria Andrei acum ceva timp. Să știi că, în răutatea mea, eu cred că articolul ăsta îți era adresat. Bănuiesc că din ceea ce a scris și Cetin ți-ai dat seama că nu poate fi vorba decât de tine, nu?

E normal să-ți dorești vizibilitate, e normal să construiești relevanță, să te bucuri când vezi că aceia care te citesc țin cont de părerile tale și te consideră un specialist în ceva. Desigur, e important să te simți și tu suficient de specialist în treaba respectivă, adică să te…specializezi informându-te și documentându-te continuu în legătură cu acel subiect, poate chiar să faci ceva cursuri care să te țină în actualitatea domeniului. Uite, eu cred că ai fi putut fi un excelent blogger stomatolog. Între stilul tău și simpatia pe care te pricepi s-o atragi din partea cititorilor și domeniul în care e demonstrabil că te-ai specializat cred sincer că ar fi fost un „mariaj” minunat. M-am gândit la asta când am citit textul acesta al lui Radu.  Să știi că eu cred că și el s-a gândit (și) la tine când a scris asta. Ba chiar și Bogdana cred că a avut în minte ceva scris de tine când a pus în pagină articolu ăsta frumos. Tu ce crezi?

relevance

Probabil că una dintre cele mai periculoase concluzii pe care le-ai putea trage după toate astea ar fi să ne consideri pe toți niște nenorociți care-ți vor răul, niște invidioși pe succesul tău etc. probabil că și mai grav ar fi să folosești cele scrise aici pentru a poza în victimă în fața cititorilor tăi sau, mai rău, în rândurile oamenilor din agenții care te plătesc să scrii de bine despre un produs sau altul. Concluzia mea, poate inutilă, e că ai un capital foarte bun, simpatia pe care o atragi natural din partea celor care te urmăresc. Uite, eu nu reușesc să fiu simpatic oricât m-aș chinui. Nu sunt în stare „să fac frumos”, să par o micuță balenă roz într-un dud cu poame coapte. Bine că am alte meșteșuguri cu care pot să pun o pâine pe masă. Ei bine, dacă tot acel capital de simpatie ar putea deveni voce sinceră și atât de puternică prin propria personalitate încât n-ar mai avea nevoie să emită teorii unilaterale doar de dragul de a încasa niște facturi (cu valori micuțe, e drept, dar importante), probabil că ai începe să faci pași hotărâți către relaxarea aceea despre care-ți povesteam la început.

 

FOOD BLOGGERS

joi, 5 septembrie, 2013 la 9:31 pm

Două vorbe despre analiza asta realizată de bunul Cristi Roman, pe care-l admir pentru demers. Eu nu mai sunt de câţiva ani „în cărţi” pentru că nivelul următor la care m-a trimis bloggingul culinar, ocupaţia culinară profesionistă, nu mi-a mai permis să scriu zilnic despre experienţe punctuale. Ca majoritatea celor din lista lui Cristi, începuturile scrisului meu despre mâncare au stat sub semnul bucuriei de împărtăşire a experienţei personale autentice şi nevoia simplă, firească şi umană de admiraţie şi recunoaştere din partea cititorilor. Acuma, interesant ar fi câţi dintre noi am reuşit să depăşim nivelul ăsta şi să înţelegem că, dincolo de marginile tigăii, blogurile culinare au o misiune importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea universului gastronomic al celor care aleg să ne citească. Câţi dintre noi am oferit sau oferim reţete şi câţi înţelegem să împărtăşim experienţe care, la rândul lor, sunt menite să nască alte experienţe pe cât posibil memorabile?

Am început să scriu când majoritatea site-urilor culinare conţineau reţete copiate din cărţi tipărite, în care ingredientele se pierdeau pe drum sau apăreau surpriză!!! pe la jumătatea textului şi când tot conţinutul de pe nişa asta păstra clişeele atât de înspăimântătoare ale exprimării revlexiv impersonale sau ale expresiilor celebre „făină cât cuprinde” şi „sare după gust”. În care nimic nu era interpretabil, adaptabil, customizabil la condiţiile oferite de bucătăria fiecăruia şi în care rântaşul, margarina sau untura de porc erau aproape nelipsite. Unele site-uri din nişă încă mai practică toate astea. Altele încă mai conţin ilustraţii luate din alte părţi şi texte „adaptate”. „Pe vremuri”, mie un post îmi lua cel puţin o oră şi ceva, din momentul în care îmi adunam ingredientele pe masă şi până când dădeam „clic” pe „publish”. Pregătire, preparare, poze, editat poze, editat text, upload de poze, aranjat poze în curgerea logică a textului astfel încât să servească în mod real celor care decideau să încerce acelaşi lucru la ei în bucătărie.

Indiferent de câţi ani de blogging culinar am avea în vârful spatulei, poat că ar fi bine să nu uităm că scriem pentru ageamii şi iniţiaţi deopotrivă. Că una dintre misiunile noastre e să-i facem pe alţii să-şi depăşească reticenţa sau teama de eşec şi să pună, unii pentru prima oară în viaţa lor, mâna pe un cartof crud. Că admiraţia cititorilor noştri ar trebui să se bazeze pe uşurinţa cu care ei pot repeta la ei în bucătărie tot ceea ce le povestim noi şi pe admiraţia lor pentru propriile rezultate şi pentru îmbogăţirea propriilor lor experienţe. Spor!

ÎMI PLACE ELA

duminică, 13 septembrie, 2009 la 4:30 pm

Şi sunt convins că vă va plăcea şi vouă, celor câţiva care ştiţi foarte bine de ce mă citiţi pe mine. Ela creşte frumos şi, într-o zi, va fi tare pricepută şi puternică. Aşa că prefer să mă laud de-acum cu prietenia ei, ca să n-avem discuţii despre acces şi întâietate când va fi celebră. Da, da… Elena Cîrîc.

EGOISM

vineri, 3 iulie, 2009 la 8:52 pm

Din nou el. Sunt din ce în ce mai sigur că din cauza lui ajungem să nu mai citim, să nu mai vorbim despre alții cu admirație, să nu mai recunoaștem ceea ce alții fac bun, benefic pentru alții sau pentru o întreagă comunitate. Suntem prea preocupați de propria lipsă de timp și de propriile mărgeluțe ca să mai ținem cont că, de fapt, existența noastră este dependentă de interacțiunea cu ceilalți, că lucrurile bune care ne ies nouă din mâini ajung să fie bune în primul rând prin utilitatea lor pentru alții. Pentru ceilalți.

Oamenii merită descoperiți. Desigur, cu mască de protecție în primă instanță, mai ales dacă ești deprins cu obiceiurile lor cameleonice și dacă ți s-a mai întâmplat să fii scuipat în față imediat după de ai strâns mâna întinsă cu prietenie. Dar oamenii merită explorați chiar și atunci când put și au bube. Ne plac oamenii care ne spun totul despre ei și din ei în cinci cuvinte, dar parcă prea devine totul plictis când nu mai ai nimic de aflat prin strădania proprie.

Nu mai pot citi bloguri „mainstream”. Și nici nu mai vreau. Oamenii au tendință să se repete ciclic, să vorbească despre aceleași lucruri, în același stil, cu aproape aceleași cuvinte. Voi încerca să văd măcar un blog nou în fiecare zi. Un blog despre care să am ce povesti. Aud prea des în ultima vreme că blogosfera românească nu există. Nu știu ce-ai aia „blogosferă”. Știu că există oameni pe care-i citesc cu plăcere, că apar uneori unii noi, care-mi plac în proporții diverse, că pe unii am avut ocazia să-i cunosc, că alții au evoluat vizibil în ultima vreme…

Nu vreau să știu ce-i aia blogosferă, știu deja ce e bun de citit. Important e să-i convingem și pe alții să-i citească. Să ne citească. Pentru că dacă vom continua să ne citim doar pe noi și pe noi între noi, o să ne plictisim rău. Chiar, voi când scrieți pe cine vă imaginați citindu-vă? Nu e nevoie să-mi răspundeți, poate că ar fi bine să vă dați vouă un răspuns. Eu nu (mai) scriu pentru alți bloggeri.

Și m-aș bucura să ne mai iasă o chestie. Să nu mai facem evenimente la care să ne vedem mereu aceiași. Să facem evenimente promovate cât mai mult offline, la care să vină oameni pe care nu-i știm și care să dezvolte industria online. Să renunțăm din când în când la masa de manevră deja sedimentată și să atragem la întâlnirile-astea cât mai mulți oameni care au senzația că internetul este rezervat unui grup foarte restrâns de indivizi, în majoritate cam elitiști și ciudăței. Și asta tot din cauza egoismului.