CAPITOLUL XXIX. PJ O’BRIAN’S IRISH PUB, CAIRNS, AUSTRALIA

Am ezitat mult sa ma apuc de capitolul asta pentru ca traiesc cu senzatia ca l-am mai scris undeva, ca am mai povestit in scris intregul episod. Nu stiu daca intr-un alt forum sau in vreun mail inflacarat. Nu-mi dau seama unde, insa e cert ca l-am mai scris. Si sint sigur ca l-am inceput asa cum il voi incepe si aici…

Stiti ce e mai fierbinte si mai umed decit „cea mai fierbinte si mai umeda”? Nordul Australiei, la inceput de martie. Daca va veti uita pe o harta a tarii-continent, pe coasta de nord vest descoperi doua porturi destul de mici: Cairns si Darwin. Le mentionez pe amindoua pentru ca, in afara de faptul ca am stat o noapte in Cairns, orasele mi s-au parut aproape identice. Stiu, insa, ca overnight-ul a fost unul neprogramat. Si la motivul asta, memoria imi joaca feste, pendulind intre o defectiune tehnica a barcutei si numarul excesiv de pasageri octogenari ce sucombasera la bord, adica trei. Parca sa zic ca dispensarul de la bord dispunea de o garsoniera frigorifica pentru astfel de cazuri, iar daca se intimplau neintimplate cu mai multe personaje, era folosita cambuza. Da, ii tineau la rece in camara cu bunatati :)

In fine, conteaza mai putin. Asa cum ziceam si in alte capitole, o noapte la tarm este mai mult decit o binecuvintare pentru echipaj. Romanasii s-au zburatacit dupa stiutele obiceiuri si pasiuni: cite-un bordelas, cite-un restaurant, cite-un club cu biliard si jocuri electronice. Propunerea a venit din nou, dinspre petrecaretii britanici: P.J. O’Brien’s Irish Pub! Au trupa, se cinta live, iti servesc Guinness cu un trifoi „desenat” in spuma… Scump? Cinci de-ai lor. Al dracului de scump, dar mergem.

Parteneri de scandal? Din nou trupa mare de la cazinou si de la medical center, citiva barmani mai rasariti (albi din RSA), vreo doua cateluse de la beauty (the easy Steiners), Balasz – pool-boy-ul bozgor enervant, A. si cu mine – singurii romani. Sa fi fost vreo 20 de insi. Dintre toti astia, ultimii trei aveam cel mai nasol program. Daca restul lumii putea dormi in liniste a doua zi, noi la sase dimineata trebuia sa semnam inceperea programului, infasurati in itarii nostri khaki de est-europeni calificati pentru munca de jos.

N-a contat absolut nimic. Nici ca facem parte din citeva culturi cu totul diferite, nici ca in „orinduirea” de pe vas erau citeva clase intre noi, nici ca, intorsi la bord, unii dintre noi nici macar nu ne mai salutam. Limba engleza, cheful de distractie, trupa si Guinness au fost suficiente pentru ca intregul grup sa nu tina cont de nici un fel de bariere sau diferente. Nu cred ca am mai ascultat vreodata un band de cover-uri care sa cinte si sa se auda atit de bine. Am ris, am dansat, am urlat impreuna refrenele sau ne-am completat reciproc la versurile pe care le uitasem. Tin minte ca unul dintre ele a scos chiar citeva lacrimi mascate printre cele de transpiratie si a creat o adevarata efuziune sincera, care s-a lasat cu imbratisari „de grup”: „It’s my liiiife, it’s now or never/I ain’t gonna live foreveeeeer…”

Peste toata nebunia au tronat halbele cu Guinness, cel mai bun si mai cu pasiune baut vreodata. Gros, viscos, cu spuma demna, aproape masticabila si, desigur, cu atit de nobilul trifoi stantat cu atentie la fiecare halba noua. Unii ne-am dus direct la munca, altii s-au retras sa-si oblojeasca betia in penumbra racoroasa a cabinelor de „staff”. Noi am facut un dus si ne-am echipat in cabinele de „crew” :) Mai imvinsesem o data sentimentul de sclavie moderna care ne vizita din cind in cind.