CE TRIST E LA MOTOARE…

Se adunasera ani buni de cind nu mai calcasem prin imparatia lui Sandy cel santaliu. Nu fusesem nici inainte un mare amator, dar aseara mi-am dat seama ca voi reusi sa mai traiesc macar citiva ani gloriosi fara sa mai trec pe-acolo. Amestecul de mahalagioaice executive, smart casuari, purtatori de fular cu tricou, puberi laieti si multe fete slempete, in papuci aurii, nu e chiar tabloul in fata caruia sa-mi sorb cele citeva beri anuale, salcii, cu accente gustative metalice. Asta daca n-am gresit si daca nu m-am asezat la tejgheaua din jurul barului, unde mustiucurile de aluminiu imi servesc abur rece, de Bamboo, direct in pahar.

In bar, puzderia zgomotoasa de minimum wagers e vesela. Minuiesc paharele de plastic cu gesturi experte, construiesc cu maiestrie gulere de spuma standardizate. Din cind in cind, veteranii fac misto zgomotos pe seama cite unui novice intrigat. „Ce-i ala coniecel?” Miroase-a mici. Accountii tirzii si fetele de la „trafic” iau cina in oras. Ici-colo, cite-un costum „de biznis”. Din loc in loc, rockeri purii sticlesc la cite-o juna palida. Apar in rastimpuri pilcuri de mulati, emporio-armanisti, cavaliste si dolcegabaneze. E miercuri seara, fac mici economii pentru marile spargeri in figuri de vineri si simbata. Muzica e belalie, nimic revigorant, nimic in care sa-ti infigi urechile, sa musti cu ele si sa auzi „crant!”.

Culorile de pe pinza nu se schimba nici macar dupa a sasea bere. La uns’pe si douazeci, zici ca a deschis cineva o conserva de peste expirata. Mai bine de jumatate din musterii se indreapta grabiti catre ultimul pipi si ultimul metrou. Sandy pleaca si el. Ostenit, privind des in urma, oarecum temator.