AVANTAJ NOI

De la inceputul campaniei incerc sa nu uit sa scriu despre „de ce au partidele nevoie de consultanti externi” in campaniile electorale si abia acum mi-am adus aminte. Ceea ce o sa scriu mai jos este o concluzie personala, ca multe altele exprimate pe-aici, asa ca nu mi-ar parea rau sa ma contrazica cineva.

Intre anii cu alegeri de orice fel, partidele politice se relaxeaza pina la flascitate din punctul de vedere al consolidarii interne sau al disciplinei organizationale. Asta include si o lipsa profunda de interes pentru a creste indivizi, pentru a-i educa politic si pentru a le cultiva talentul. Racolarea de parlamentari din alte parti sau de vaci de muls nu intra in capitolul asta, intrucit pare a fi singura incercare de fortificare a anilor neelectorali. Asa ca vine „al patrulea an” si, odata cu el, intrebarea „cu cine facem campanie?”

In orice varianta, la „centru” se desemneaza un „coordonator politic” de campanie, care mimeaza un grup de consultanti interni, pe care incearca sa-i vinda in teritoriu. In general, astia fiind doar niste sarmani mincatori de c*cat, n-au habar decit de cum se lipesc afisele, ce cuvinte cheie ar trebui sa glasuiasca un candidat si, eventual, cita spaga sa-si traga de la productia de bannere, pixuri si brichete. Dar deja a treia chestie e un mestesug. Multi se limiteaza la cite minore pipaie in interiorul „fortei tinere” adunate, pe banuti sau berici, cu ocazia campaniei electorale.

Ce-ar trebui sa stie maimutoii astia, in afara de a urmari niste reguli rigide trasate de „coordonatorul politic”? Sa scrie. Sa ceara lucruri concrete unui grafician, unui editor video, unui fotograf, unui operator de imagine. Sa evalueze locuri de afisaj, de pus bannere sau mesh-uri. Sa negiocieze preturi si pozitionari cu un post de televiziune. Sa coordoneze oameni pe care nu i-a mai vazut niciodata. Sa analizeze discurs, gestica, atitudine. Sa cintareasca lucid in primul rind avantajele si apoi lacunele competitiei. Sa-i fie usor sa interactioneze cu orice fel de indivizi, sa se adapteze usor la situatii cu totul noi. Sa relationeze cu presa, sa stie sa-si formuleze concret si raspicat cererile in avantajul candidatului.

In timpul campaniei ma gindeam ca voi incerca sa scriu un ghid al consultantului ce campanie, insa repede mi-am dat seama ca sint, inca, suficient de egoist incit sa le dau altora mura in gura. Cele de mai sus sint doar o serie de „musts” pe care nu mi-e teama ca vor beneficia prea multi. Marjoitatea au nevoie si de experienta anterioara in ceea ce se numeste „relationare cu produsul”, si de un strop de talent. Si de-asta maimutoii de partid nu vor fi niciodata in stare sa-si serveasca in adevaratul sens al cuvintului clientul desemnat de la „centru”.

Pentru multi dintre ei, cel mai important este cam ce lovele vor reusi sa scoata de la muflonul de partid. Campania este singurul moment in care, in sfirsit, liliecii astia spera sa faca si ei de-o ciorba. Intr-o categorie superioara sint „prietenii de partid”, neinregimentati politic, dar frecventi vizitatori ai cercurilor doctrinare. Ei „sint acolo”, se rotesc in cercuri largi, croncanind amical atunci cind din maldarul puturos se ridica aburii imbietori ai lovelelor. Aproape ca nici macar nu vin sa ceara. Aproape ca se lasa rugati sa-si decupeze halcile si accepta ca si cum ti-ar face o favoare. Ei prezinta avantajul experientei, insuficient de multe ori.

Luna trecuta am descoperit sabloane aplicate si in urma cu patru sau opt ani, reusind astfel sa aflu cine lucreaza pentru cine. Am gustat si din dulcele dar periculosul joc al diversiunii, am vazut si cum arata o strategie buna pusa prost in practica, am vazut si avantaje solide, irosite in strategii proaste. In toate cazurile, maimutele strategiste de partid lipseau. Pentru ca oamenii care se pricep cu adevarat la ceva NU sint in politica, sint maximum hoitari pe linga doctrinisti.