Ce ar putea să nu ne scape

miercuri, 26 februarie, 2014 la 6:44 pm

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

cosmin alexandru blog

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

creioan colorate

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

hand

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.