Ţie

Mai ştii? Mai ţii tu oare minte, printre atâtea şi atâtea noi poveşti,
cum m-ai descoperit printre cuvinte şi printre vechi crispări şi amorţite
simţiri şi ne-simţiri negate aprig, lăsări şi delăsări închipuite
sau tandre legănări în voia sorţii, cu chipul spre pământ şi rar spre bolţile cereşti?
Opreşte-ţi pasul poate pentru-o clipă şi stai un dram, că ora nu-i târzie.
Din gânduri şi din doruri ce nu ţipă îţi scriu acum. Îţi scriu acum doar ţie.

Şi oare ce eram? Şi oare cine? Tu ai văzut sau ai crezut că-s, totuşi, stele
deasupra adormirii de stafie înfăşurată-n măşti şi-n mantii de minciună…
Nu mai ştiam pe-atunci ce-i ziua şi ce-i noaptea, de-i noaptea soare sau de-i ziua lună,
nu mai ştiam nici dacă-s încă viu sau dacă sunt un strigoi prin praful drumurilor mele.
De m-am eliberat din furii şi din neguri şi azi de-nfrunt a patimii stihie
cu valuri molcome şi gândul bun de pace, mă-nclin spre mine, dar mă-nclin şi ţie.

Urât mi-era şi rău mi-era, fireşte… Rătăcitor nătâng pe mări demult secate
pluteam cu fruntea dinspre soare-n sus, a semeţie, cu fruntea dinlăuntru scufundată
către-ngheţaţi vulcani a căror clocotire bolborosea doar în amara-nchipuire însetată.
Sete de ce? Nici că ştiam, nici că voiam să aflu. Îmi adoram durerea, căram o cruce-n spate
cu voluptate bravă, de majordom ce duce stăpânului cu grabă, ritos, pe o tipsie
de aur, un grăunte banal şi prost, de tină. Mi-e gândul clar şi mi-l destăinui ţie.

Pe oameni îi iubeam şi-atunci, dar altfel. Aşa cum pentru propria-mi trăire plângăcioasă
nutream adesea milă şi compasiune dulce, în ceilalţi deopotrivă cătam cu-nfrigurare
durerea, netrăirea, defectul, amăruiul, imperfecţiunea tandră şi-ades cuceritoare
pe care, ca-ntr-un scutec din protectivă pânză s-o fur, s-o iau cu mine şi s-o ascund acasă
oriunde-ar fi fost asta. S-o legăn cu tandreţe, s-o protejez, s-o mângâi, să-i dau cât pot ce mie
nu-mi dam: iubire. Simplu: ce-mi refuzam cu sila, să-nghesui într-alt suflet. Curată nerozie…

Şi nu-i chiar multă vreme de când în spate-s multe, dar parcă-n altă viaţă păşit-am ca dintr-una
în care somnul mă dormea mai mult pe la trezie şi treze nu-mi erau decât stafiile fecunde
pe care le-adoram şi le uram egal şi-n care mă ascundeam şi-apoi loveam cu furibunde
şi dureroase-mpunsături de gând fără de noimă. Ridic din nou privirea limpede spre buna,
nepreţuita şi încântătoarea libertate de mine însumi, spre cel ce poate, în sfârşit, să fie
mai mult al lui şi-abia apoi, pesemne, în parte-al celor ce din el primesc. O parte-ţi dau şi ţie.

Şi tu le ştii acum pe toate, multe, bune şi rele. Şi pe-acelea ce fi-vor ca să vie-n calea noastră
le vom primi ţinându-ne de mână. De suflet ne vom ţine într-o horă a ritualicelor invocări fertile
pentru ce-i bine, pentru ce-i mai bun, pentru ce-i trainic pe dinlăuntrul şi pe dinafara bunei zile
pe care o trăim perpetuu, clipă-n clipă. Şi nori de-or fi din când în când pe marea cea albastră
ştii bine, foarte bine, mai bine decât norii înşişi, că sunt doar abur, alternanţe-n reverie
şi semne bune cum că raiul e-n noi şi nicidecum în ceruri. Şi rai mă fac şi-ţi sunt asemeni ţie.

Închinare:

Mă iartă dacă ici şi colo versu-i şubred. De-i rima proastă, ciuntă, păcatul meu mai mare ăsta fie.
Dar ani şi ani de-a rândul printre rime şi iamburi sunătoare mi-am tot ascuns trăirile nespuse
crezând că, dacă muzica-i pe placul lumii, cuvintele-mi amare, durerile şi patimile fi-vor duse
departe, trece-vor neobservate. Dar sunt cuvinte. Azi, din tot ceea ce sunt, ţi-am scris şi ţie.