EBERT, CĂRĂUŞUL

„La noi, în Brazilia”, e târg în fiecare duminică. Adică piaţă mare, deschisă, cu de toate de prin grădinile şi grajdurile oamenilor. De-aia nici nu există „luni” :) Zilele săptămânii au primit nume prin prisma acestui eveniment recurent dumnical. Adică Segunda (feira), Terça, Quarta, Quinta, Sexta. Doar ultimele două zile au şi ele nume creştin, adică Sábado şi Domingo. La piaţă…ca la piaţă. Lume multă, paporniţe de cărat. Nu vine nimeni cu maşina. Târgul e la doar câteva străzi de centru şi, oricum, mai mult localnicii se trezesc devreme şi se avântă prin mulţime, în primul rând pentru că la piaţă e puţin mai ieftin decât la toate aprozarele din oraş. Şi ei nu prea au maşini. Din rândul nostru, al „comersanţilor”, doar cei mai harnici (sic!) se trezesc duminica devreme, ca să fie la târg cel târziu la şapte şi jumătate.

Aşa că mulţi dintre aceia care au mai multe de cumpărat vin cu roaba proprietate personală, o încarcă şi îşi duc frumuşel bunătăţile acasă. Asta a stârnit simţul antreprenorial al băieţeilor de prin cartiere, care vin cu roaba de prin curte şi fac un ban pe post de cărăuşi. „Carrega” îi zice la treaba asta. Mişună prin tot târgul şi, dacă te văd cu greutate în sacoşe, te bagă în seamă. Azi eram convins că mă descurc singur, lista mea nu era chiar impresionantă. Salată verde, rucola, ceapă verde, roşii, usturoi, maracuja (passion fruit, dar măricel şi galben, nu ca acela pe care-l ştiţi), usturoi, lămâi, ananas, mentă, coriandru verde, cartofi… Cantităţi mici, că nu-mi place să se strice. Am mai agăţat şi două fructe mari, de graviola, ca să văd dacă sunt în stare să-mi fac un suc. În glumă, am reuşit să mă încarc destul de grav şi am început să analizez varianta unei roabe.

Şi aşa a apărut Ebert („Eberci”). Sfios, cu voce mică, firav şi frumos ca orice copil de pe-aici. Mă duci? Unde? Pe Pituba. A scuturat din cap că merge. Cât face? S-a gândit puţin, şi-a plimbat de două ori privirea asta de minune de la mine la roaba deja plină şi către el însuşi, probabil încercând să vizualizeze drumul şi să aproximeze distanţa, apoi, pe sub sprâncene, mi-a arătat patru degete şi a şoptit „quatro reais”. Bine, hai. Şi brusc mi-am dat seama că nu aveam nevoie, cu adevărat, decât de maşinuţa lui pe o roată. Şi mi-am adus aminte că la ora aia toţi copiii din lumea asta ar merita să se bucure de somnul cel mai dulce de duminică dimineaţa, să se trezească încetişor, zâmbind pe furiş ultimelor imagini ale visului de pe urmă al nopţii bune, să se spele pe dinţi şi apoi să-şi bea laptele cu cacao la o masă curată, înconjurată de dragoste şi aşternută cu cer senin. I-am dat umbrela (plouă în fiecare zi, măcar dimineaţa, de vreo două săptămâni), am apucat coarnele roabei şi am pornit prin nămol. L-am pus să-şi deschidă umbrela când a început din nou să picure şi a mers tot drumul la câţiva metri de mine, zgâindu-se la oameni şi la vitrine. Mi-a zis pe drum că are nouă ani şi că merge la şcoală în fiecare zi.

La Oasis m-a aşteptat să-mi duc catrafusele înăuntru, mi-a mulţumit pentru bani, i-am mulţumit pentru ajutor, i-am cerut voie să-i fac poză şi ne-am despărţit urându-ne reciproc „duminică plăcută”.