Arhiva pentru august, 2009

Am mare nevoie de ajutorul vostru şi caut răspunsuri obiective la două întrebări (pentru moment). 1. Dacă aţi avut vreodată de-a face cu persoana din imagine, cum aţi putea descrie calitatea interacţiunii. 2. Dacă nu, ce vă inspiră figura personajului din imagine? Mă refer la experienţe personale, pe Google ştiu ce veţi găsi despre el. Promit să nu aştept prea mult şi să vă spun destul de repede de ce-mi trebuie informaţiile-astea. Mi-aţi fi de mare ajutor.

Probabil că e cel mai bun instantaneu surprins de mine vreodată. Până acum. N-am ani mulţi de când mă joc de-a pozatul, aşa că sper să mai am ocazia să spun şi despre alte imagini treaba asta. Tocmai cotisem stânga cu unul dintre „autobuzele” pe apă din Amsterdam. Pe colţul anterior al canalului (spre stânga imaginii, dar pe o altă muchie a zidului), doi asiatici, pereche, trăgeau cu poftă din jointuri aromate, privind cu indiferenţă către ambarcaţiunea în care mă aflam. Imediat după curbă, i-am văzut pe ei. M-aş bucura să nu vă lăsaţi trădaţi de aerul „fashion” al fotografiei şi să le citiţi starea de spirit în expresia corporală şi în priviri. Posibil să descoperiţi ceea ce am gânit şi eu când am editat imaginea. Eu i-am spus „Game Over”.

Închis la prima vizită în Gouda pentru că era luni, am reuşit să-l văd chiar în ultima zi de vacanţă olandeză. În piaţeta centrală a orăşelului, muzeul este a doua clădire care-ţi atrage atenţie, după aceea a primăriei. Nu e foarte înaltă, dar placa de pe fronton şi întreaga arhitectură îţi spun că e un edificiu important înainte de a te apropia de inscripţiile de pe uşile exterioare. Pe scurt, despre muzeul  din Gouda al brânzei şi alte câteva amănunte:

Aproximativ 160 EUR dus-întors de persoană, cu date fixe şi nonrefundable. Avion micuţ, dimensiuni decente la scaune, plin de chinezi la plecare, ceva mai aerisit la întoarcere. Personal OK, în limitele economy ale unui zbor relativ scurt (aprox. 2h40min.). Nişte sanvişuri oribile pe post de „snack”, în ciuda poveştii savante de pe ambalaj, cu o familie de pe la 1800, brutari de tradiţie şi alte purgative de-astea. Dacă la ducere aş fi fost în stare să-i cred un pic, la întoarcere n-a mai fost cazul. Dar per total o experienţă OK. Oricum, zborul cu avionul sigur nu mai e ce-a fost sau în trecut prea mă obişnuisem eu cu drumurile lungi şi mâna largă a companiilor aeriene înainte de 9/11. Mi-e dor de Singapore Airlines, de Quantas, de British Airways sau chiar de United, de zborurile de peste 7-8 ore, în care mesele erau un adevărat festin şi în care era chiar indicat să te faci praf cu scotch gratis, la discreţie, ca să rezişti mai bine zborului prea lung.

Sunt convins de inutilitatea Elenei Udrea pentru turismul din România. Aşa cum sunt convins că în ministerul pe care-l conduce s-au cheltuit anul ăsta mulţi bani aiurea. Aşa cum sunt convins de nivelul avansat al tupeului individei respective. Aşa cum sunt convins că e o crimă să arunci bani pe publicitate înainte ca produsul tău să poată susţine orice fel de promisiune face prin campania de comunicare. Aşa cum sunt convins că o parte însemnată din aceste sume colosale au ajuns în rezervele strategice pe care cineva la va cheltui în noiembrie, în campania electorală. Uite de ce sunt eu convins de toate astea:

Aşa arată din punct de vedere al informaţiilor turistice principala poartă de intrare a României. Un stand identic cu acelea folosite pentru degustări de salam în supermarketuri şi un schelet metalic în care informaţiile „turistice” se reduc la nişte pliante despre gripa porcină. Atât. Asta după ce te faci că nu observi feţele şi atitudinea respingătoare a personalului aeroportuar obligat să te întâmpine la terminal. Asta după ce te-ai despărţit zâmbitor de echipajul străin care te-a adus, iar cei care te întâmpină nu-ţi spun nici măcar „bună ziua”.

Uite de-asta sunt eu convins că Elena Udrea merită linşată dimpreună cu toţi miniştrii români ai turismului din România.

Pentru că mai am o grămadă de chestii „de-acolo”, lucruri despre care nua am apucat să scriu şi pe care să vi le arăt între timp, mă fac că n-am venit încă. Încerc să descarc cât mai mult din tolbă în weekend, dar prefer să nu revin la subiecte de actualitate până nu declar încheiată şi pe blog aventura olandeză.

Bunul mers al trebilor de-acasă avea să-mi zâmbească şăgalnic încă înainte de a ateriza în mijlocul realităţilor româneşti. Mai aveam aproape o oră de zburat către Bucureşti dinspre Amsterdam şi onor Ministerul Sănătăţii mi-a înmânat, prin personalul de la bord, o declaraţie de sănătate. Nu, asta nu înseamnă că fetele lui Balzac îmi urau sănătate şi „bine-aţi revenit în patria mumă, domnule Copolovici!”.

Cică pe-aici nunţile cele mai tari se fac vinerea. Şi nu neapărat cele mai tari, ci în general toate. Că are lumea două zile la dispoziţie să se refacă. Ba chiar dacă luăm în calcul că lunea în Olanda iarba şi lalelele încep să crească de pe la ora 11-12 sau  că mulţi dintre angajaţii olandezi din mai multe sectoare îşi pot alege o zi liberă pe săptămână şi aceea poate fi chiar lunea. Tare, nu? Aşa că într-o vineri am surprins şi eu imaginile-astea de la o căsătorie civilă plină de culoare. Hoţeşte, de dincolo de cele şase benzi ale Străzii Coolsingel, pe care se găseşte Primăria din Rotterdam.

Ia s-auzim cum clocoteşte mândria patriotică în voi…

Borat este motanul minunatelor noastre gazde din Olanda, care în numai două zile vor reveni la traiul lor firesc, fără năvălitori şi rozătoare româneşti prin casă. Borat e un motan salvat de la adăpostul pentru animale şi un fel de Chuck Norris al pisicilor de pretutindeni. Legile lui Borat ar putea fi adunate într-o cărticică scrisă chiar de el (nu m-aş mira dacă motanul ăsta s-ar apuca într-o zi de scris), drept moştenire pentru generaţiile de feline ce vor veni. Probabil că astea ar fi primele trei legi de bază: