DE RERUM TWITTERIS

Dacă mă urmăreşti pe Twitter, voi crede că:

1. ai citit ceva de pe blogul meu şi ai vrea să fii la curent şi cu alte aberaţii scurtissime zilnice ale autorului;

2. cineva ţi-a zis că sunt marfă de marfă de băiat şi ai decis să verifici dacă aşa e

3. ne cunoaştem şi, incredibil, în consecinţă vrei să ştii chestii mai multe, mai noi, mai profunde (zexe!) despre mine

4. am să-ţi dau bani.

Nu te baza că voi fi +1 printre urmăritorii tăi numai pentru că tu ai decis să mă urmăreşti. Ia în calcul că, în momentul în care te văd în lista mea, voi verifica:

1. măcar ultima pagină cu update-urile tale

2. frecvenţa cu care postezi mesaje publice

3. domeniul care te interesează şi despre care ciripeşti mai cu foc

4. cine te urmăreşte pe tine

5. linkul din profil, fie că e către un blog, către un proiect sau către profilul tău din LinkedIN

Nu mă înţelege greşit. Eu urmăresc oameni foarte diferiţi, uneori e posibil să încalc şi principiile de mai sus (urmăresc câteva gagici doar pentru că arată bine :p), dar sigur îţi voi răspunde atunci când mi te vei adresa, indiferent dacă eşti sau nu printre aceia pe care-i urmăresc. Dacă nu am făcut deja acelaşi lucru, probabil că încă nu am înţeles că a-ţi vedea twit-urile zilnice ar trebui să fie important pentru mine. Chestia asta se poate schimba oricând, aşa cum tu poţi decide în orice moment că turuiala mea te agasează sau nu-ţi aduce niciun avantaj. Un lucru e sigur: n-am făcut colecţii de oameni în viaţa reală, n-o s-o fac nici online.

Nu pot să dau follow back doar din politeţe. Timpul meu este cel puţin la fel de important ca al tău. Dacă tu vrei să mă urmăreşti, te rog frumos s-o faci doar pentru unul sau mai multe din primele trei (fie, toate cele patru) motive de mai sus. Şi te mai rog tare să mă faci să te urmăresc, ţinând cont în permanenţă de afinităţile pe care le-am putea avea prin intermediul celor cinci „criterii de selecţie”.

Îţi mulţumesc.