Posturi cu tagurile: "traume"

Acum câteva zile, un om care mi-e tare drag a gândit cu voce tare pe Facebook, așa cum mai toți facem foarte des.

Uite o treabă în care eu cred cu tărie și pe care încerc să o trăiesc, chiar dacă nu-mi iese mereu. Un părinte trebuie sa crească un copil mai mare decât e el, un om mai bun decât a reușit el să fie. Vârsta nu are importanță. Să îți ajuți copilul să devină un om mai mare ca tine, mai bun ca tine, asta zic eu că e sursa q a existenței familiale.

Aparent lăudabil, corect, constructiv. Să educăm oameni buni, care să facă o diferență reală în lumea dintre noi, să aspire către bine și să urmărească scopuri înalte. Sunt mai mult decât convins că intenția care generează un asemenea deziderat este 1000% pozitivă. Dar cum spunea o zicală istorică? „Drumul către iad e pavat cu intenții bune…”?

Cred că nimeni și nimic nu poate decide în mod autentic cât ești sau ai fost de bun și de măreț pe parcursul existenței. Nici măcar tu. Da, poate că ai făcut niște lucruri foarte bune, care au influențat în mod hotărâtor și pozitiv existența altora. Sau poate că nu ai făcut. Poate că au fost și vor mai fi momente în care te-ai simțit și te vei mai simți măreț și bun. Numai că toate astea au un mod subiectiv și arbitrar de a fi măsurate. De fiecare dată, ceva ce ție ți se poate părea un bine de valoarea universală cu siguranță va produce și efecte negative pentru alții. Un fapt ce ție îți pare de o gravitate copleșitoare și pentru care te pedepsești după „bunul” obicei al oamenilor cu conștiință de sine poate genera undeva un bine pe care sigur nu l-ai luat în calcul.

Ce încerc să zic este că „mai mare” și „mai bun” din panseul amicului meu sun în primul rând tributare unor instrumente de măsură cu marjă enormă de eroare. Mai mult, dacă aceste comparative relative sunt generate în contextul unei lipse de apetență pentru descoperirea și înțelegerea propriei ființe (n-o spun condescendent, oamenii au griji cotidiene și pâine de cumpărat) spectrul erorii se lărgește considerabil. Și mai mult, dacă mecanismul conștientizării de sine este unul fals, bazat pe proiecții generate (de noi înșine și de alții) în procese existențiale mărunte, concluziile noastre despre „bun” și „mare” sunt pur și simplu eronate. Nu deschid aici discuția lungă despre traumele cu care aproape toți umblăm prin viață uneori de la un capăt la celălalt, căci e un alt subiect și ne-am depărat prea mult de cel prezent.

Și atunci de ce să ne punem copiii într-un șablon tăiat greșit de la bun început? De ce să le punem pe umeri greutatea unei misiuni care, după ce că nu e a lor, mai e și arbitrar definită? Raportând demersul educativ la ceea ce credem noi despre noi sau ceea ce credem noi că alții cred despre noi, riscăm să limităm sau să forțăm direcții complet străine și nenaturale pentru un copil care a venit în viața noastră cu misiunea și drumul lui unic. Da, suntem pe lângă el ca parteneri de drum și ghizi în linii foarte largi ale sensului, îi suntem datori cu un spectru comprehensiv al experimentării și exemplificării concrete a binelui, dar cred că dincolo de asta e doar decizia și alegerea omului în devenire. Și asta e o treabă în care eu cred cu tărie.

Vă propun un exerciţiu. Mie îmi foloseşte şi pare să funcţioneze din ce în ce mai natural de fiecare dată când ceva din exteriorul meu îşi cere şansele pentru a mă înfuria sau măcar pentru a-mi modifica pe moment statusul emoţional în sens negativ. Ştiu că eliberarea impulsului imediat răcoreşte şi descarcă presiunea generată de ceea ce considerăm spontan drept atacuri, numai că ştiu la fel de bine că pe termen lung asta nu rezolvă nimic. Pe termen scurt, de cele mai multe ori, generează şi amplifică starea conflictuală, care la fel de des poate duce la un deznodământ mai mult decât nedorit, uneori poate chiar catastrofal.

Haideţi să folosim un exemplu banal, cum ar fi o situaţie din trafic. Un „colegule” decide că nu-i place cât de repede sau lent ai schimbat banda sau în a câta secundă de galben ai oprit la semafor. Şi are o reacţie. Aici paleta variantelor de reacţie a respectivului vă stă la dispoziţie: o înjurătură, un semn obscen, faruri şi claxoane etc. El reacţionează astfel din două motive pe care, spre deosebire de el, tu le ştii: a. i-ai produs o suferinţă, s-a simţit incomodat şi i-ai întârziat traiectoria către punctul în care el doreşte să ajungă (anxietate); b. ceva din comportamentul tău în trafic este în afara regulilor lui, este altfel decât consideră el că trebuie să se întâmple  lucrurile, în consecinţă impulsul lui este să-şi declare superioritatea din acest punct de vedere (ego).

Un răspuns la fel de impulsiv nu face decât să genereze un altul, încărcat de alte şi alte exprimări ale anxietăţii şi ego-ului. De aici şi până la coborât din maşină etc. nu sunt paşi prea mulţi. Niciunul dintre cei doi implicaţi în conflict nu va extrage niciun avantaj pe termen lung din toată povestea, deci episodul se poate repeta oricând, cu urmări identice sau mai grave. Pe termen lung, repetatele accese de furie vor lucra în detrimentul stării generale de spirit şi de sănătate – fizică şi psihică – ale celor doi protagonişti.

Faptul în sine arată aşa: un factor extern mie şi-a exprimat anxietatea sau infatuarea (trăsături pentru care eu nu sunt în nicio măsură responsabil) printr-o insultă pe care, întâmplător, am receptat-o eu. Pornim de la principiul că noi toţi ne dorim să ne fie bine, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu-i aşa? Ce fac cu treaba asta astfel încât mie să-mi fie bine?

Ce-ar fi să ne dezvoltăm reflexul de a nu ne mai gândi impulsiv la reacţia din exterior, ci la ceea ce respectiva reacţie a generat în conştiinţa noastră?

• Poate chiar am greşit ceva sau poate respectivul are în momentul ăla o problemă, felul în care a ales să exprime asta e departe de a fi problema mea. Ce ştiu sigur e că eu nu-l voi educa printr-o ripostă, că răspunsul meu impulsiv nu-i va modifica în sens pozitiv nici emoţia de moment, nici felul de a fi.
• Cine e respectivul? Nimeni. Un individ despre care nu ştiu nimic şi care nu ştie nimic despre mine. Faptul că el a ales să-mi arate degetul mijlociu e mai puţin important decât faptul că eu am ales să văd asta şi să dau curs unei emoţii în legătură cu asta. El ar fi făcut asta faţă de oricine altcineva, e o întâmplare că am fost eu, deci de ce ar trebui să-l ajut să vadă în mine personalizarea angoaselor şi anxietăţii lui?
• Care e prima mea emoţie în momentul respectiv şi mai ales ce din mine generează această emoţie? Pentru că, atâta vreme cât ea apare, misiunea mea este să aflu unde am eu un dezechilibru emoţional care o ajută să apară. Din ce parte a conştiinţei mele răspund eu în situaţia asta? Care dintre anxietăţile sau sabotorii mei interiori se hrăneşte cu gestul venit din exterior şi generează emoţia impulsivă? Uite ce paradox: ceva din propria mea conştiinţă CERE stimulii supărători din exterior pentru a se putea exprima şi pentru a se considera satisfăcut temporar.
• Ce îmi testează respectivul impuls exterior? În care dintre punctele mele slabe îi permit să lovească pentru a afla cum mai stau la acel capitol? În orgoliu, în furie, în apetitul pentru victimizare (orgoliu răsturnat), în intoleranţă, în supra-reacţie? Oricare ar fi, este susţinută de ceva ce ne suntem datori să rezolvăm cu noi, fie că vorbim despre împăcarea cu noi înşine, fie despre traume cărora nu le-am dat importanţă în trecut şi care, nestingherite de un efort curativ conştient, continuă să lucreze şi să multiplice şabloane şi trasee-reflex ale modului nostru de a simţi, gândi şi reacţiona.

Repet, vă propun un exerciţiu. Eu nu mă aştept să consideraţi propunerea mea nici salvatoare, nici inutilă. Pentru că eu sigur nu-mi creez aşteptări în legătură cu ceva ce vă priveşte în plan foarte personal pe fiecare în parte. Pot doar să vă spun că eu mi-am dorit ca exerciţiul ăsta să funcţioneze pentru mine şi că, probabil ca o consecinţă a unei dorinţe autentice şi conştiente, identific rezultate pozitive.