APOCALIPSA, DUPA TEOCTIST
Ar fi fost imposibil ca moartea lui Teoctist sa nu fie aidoma vietii lui. Adica plina de banuieli, suspiciuni, semne de intrebare si teorii de tot felul. Sa ma injure si sa ma blesteme oricine are chef, dar un singur motiv de curiozitate m-ar fi impins sa il vizitez la catafalc in zilele de „expunere”. Mi-a trecut prin minte ca asta ar fi fost o ocazie unica sa vad si eu daca e asa cum au zis atitaia: oare chiar ascundea Patriarhul o mitraliera sau niscai microfoane sub sutana?
M-as fi dus sa verific macar cite stele avea pe epoletii ascunsi sub odajdii sau daca avea „umflatura inteligentei” de la degetul mijlociu al miini drepte, atit de comun celor care scriu mult si apasat…
Era, asadar, imposibil, sa nu-si gaseasca dragii de gazetari citeva motive de smuls parul din cap pe prima pagina si de agitat tiriplicul in haznaua conspiratiei. Era de neconceput ca un om de 90 de ani sa sughita si sa crape taman pe masa de operatie a unui urolog, mai ales daca luam in calcul ca omul cu pricina era protejat de Providenta, de Papa si de toata preotimea care obisnuia sa-l aminteasca la orice taiere de mot sau blagoslovire de coliva. Caci pina si cel mai betiv si mai curvar popa de catun sapat in vreo vagauna de munte nu uita sa-si pomeneasca toti sefii ierarhici (includem si presedintele in pomelnicul din job description) de fiecare data cind isi revarsa harul de multe ori imbibat in vapori de alcool sau damfuri de pacat asupra smeritilor si cuviosilor enoriasi.
Dar uite ca, in ciuda unui factor de protectie atit de mare, Teo s-a dus pe drumul dreptilor rizindu-si acum in barba de toate fantasmagoriile impletite in urma lui. Sa-l ierte Dumnezeu, asa cum, probabil, l-au iertat si aceia pe care, zice-se, i-ar fi turnat superiorilor de la Securitate.

Cele mai voi