Posturi cu tagurile: "recenzii"

Cel puțin așa zice Guinness Book referindu-se la acele restaurante deschise acum sute de ani și încă funcționale. La 1725 spune povestea că a fost fondat locul ăsta, modificat și reorganizat de mai multe ori în cei 292 de ani de existență. Nu insist pe istorie, puteți să o citiți din nenumărate surse pe care vi le oferă Rețeaua, dar subliniez doar că Botin e un nume franțuzesc. Coincidență! Proveniența numelui corespunde, incredibil!, cu naționalitatea fondatorului. Altfel, în bucătăria de la Botin se pare că a lucrat, prin 1756, Francisco de Goya (văr de departe al lui Călin) înainte să devină pictor. Hemingway era un obișnuit al locului pe vremea când locuia la Madrid și chiar pomenește despre Botin în primul său roman de succes, The Sun Also Rises (Fiesta). Mențiuni despre restaurant mai apar și la Graham Greene, Frederick Forsyth etc.

Bun. „Cel mai vechi” nu înseamnă neapărat „cel mai bun”, dar m-am bucurat de ocazia de a-i călca pragul. Pentru că TOT ce înseamnă locul ăsta este despre istorie. De la locul unde este plasat, același de la înființare, până la veselă, atmosferă și aerul pe care-l respiri în interior. Fațada și colțul de stradă de pe Cuchilleros 17 mi-au adus aminte de anii petrecuți prin decorurile de la Buftea. E drept, luminile stradale din zonă ajută mult la proiecția clădirii în conștiința trecătorilor, dar din secunda în care am tras de mânerul ușii de la intrare am pășit într-o altă lume.

Am făcut rezervarea sâmbătă pe la prânz, pentru seară. Prin telefon. Au avut loc abia la 11:30 PM, cu o jumătate de oră înainte de închidere. Asta înseamnă că iau comenzi până la miezul nopții, urmând să închidă după plecare ultimilor oaspeți. Trebuie să fac aici o mică paranteză de of și jale, ca să vă spun că, la fel ca în multe alte țări civilizate, restaurantele din Madrid au peste zi două segmente orare de funcționare. De pe la 13:30 până pe la 16:00 pentru prânz („comida”) și de la 20:30 până la miezul nopții pentru cină. Asta oferă timp inestimabil de valoros pentru prep și mise-en-place, cheia cea mai grea a succesului oricărui restaurant de pe planeta asta.

…și deschid ușa… Ușă înadins lăsată ușor cu vopseaua scorojită, patinată neostentativ, mâner autentic vechi. Primul miros pe care l-am simțit în micul hol de la intrare a fost pur și simplu greu. Un fel de sublimat de abur de cărnuri fierte, în condițiile în care oricum înăuntru era mai rece ca afară. Nu era un miros descompus, ci parcă unul adunat, construit, sedimentat și impregnat până și în podeaua de ciment, Am confirmat rezervarea și am fost invitat într-un salon subteran, coborând pe o scară de fier, printr-un tunel de piatră cu finisaje aspre, aproape naturale.

Catacombe în toată regula. Ca să ajung la scară, am trecut printr-un mic spațiu ce probabil servește drept birou personalului de primire. În stânga am zărit bucătăria. Arhaică, aglomerată, înțesată de tigăi și oale enorme. Ospătari bătrâni, ajutoare ceva mai tinere, toți bărbați, sacouri albe și papion negru. Un alb gălbui, influențat poate de luminile ușor chioare de prin tuneluri. Am primit o masă în colțul din fund al salonului subteran. Lângă una din scările ce duc la pivniță. Sigur că totul face parte dintr-un scenariu asumat, dar tot scriptul mi s-a părut foarte autentic. Ospătar bătrân, cu engleză funcțională la el. Lucru destul de rar prin Madrid, indiferent de vârsta interlocutorilor. Meniu în engleză. Masă de americani nemulțumiți și miștocari în fața mea. Un cuplu vorbitor de engleză în stânga. Întregul tunel – plin.

Am cerut „sângereta” casei (cârnații/caltaboșii gătiți cu sânge de porc sunt o obișnuință în mai toate restaurantele specific spaniole), supa de usturoi servită cu ou și una dintre specialitățile locului, porcușorul de lapte la cuptor. Am conchis cu ospătarul că astea ar fi ok cu un pahar de vin roșu și am primit un Salceda Rioja Reserva 2009, ca vin al casei. Vin bun, matur dar vivace, pe note și culori smochinoase. Morcilla a fost delicioasă, probabil cea mai bună pe care am gustat-o până acum la Madrid. Controlat de cremoasă, cât să nu-ți scoată ochii prin limbă cu exagerări despre ingredientul principal din care e făcută, echilibrat asezonată și drămuită din cantitatea de orez. La temperatură perfectă și cu membrana ușor crocantă, foarte atrăgătoare din toate punctele de vedere.

Am trecut apoi la supă. Nu mă așteptam la nimic cunoscut, așa că puteam primi orice. A venit într-un vas de ceramică grosieră, care pentru mine e un semn bun când vine vorba mai ales de supe și ciorbe. Ador supele fierbinți, care rămân fierbinți până la ultima lingură. Iar ceramica e perfectă pentru asta. Supa de usturoi de la Botin e un arhaism destul de riscant pentru oaspetele obișnuit. Felii groase de usturoi rumenite probabil în cuptor, în cantitate mare. Poate rumenite puțin dincolo de punctul în care usturoiul începe să devină mai puțin prietenos. Supă de bază de vită, minunat făcută în casă după toate semnalmentele.

Probabil că usturoiul e împreunat mai întâi cu stock-ul, după care în castron ajung o cantitate considerabilă de pâine uscată și un ou de găină. Câteva minute pe vreo plită sau în vreun cuptor fără flăcări de sus și cam pe-aici ți-e drumul, către masă. Albușul parțial coagulat nu e chiar preferatul tuturor, nu știu dacă așa trebuia să fie. Probabil că un ou cu albușul complet gătit ar fi fost și mai bizar în supa asta care chiar nu este despre standarde înalte sau bolte palatine pretențioase. Am mâncat-o. Am mâncat și oul. Probabil că aș face-o. Memorabilă sigur este.

Cu porcușorul am avut, însă, dubii. Adică în fața farfuriei mi-am adus aminte că Botin este, printre altele, un „tourist trap” și că specialitatea casei, comunicată cât se poate de impetuos și cu poveste corectă (despre originea purceilor și despre frecvența cu care bucătăria se aprovizionează cu ei) vinde de rupe. Am indetificat o spată, cu tot cu o parte din coaste. Crăpată longitudinal, cu cei trei cartofi și sosul limpede pe care le puteți vedea în imagine. N-am fost niciodată un mare fan al putcelului de lapte. Probabil ceva ancore din copilărie, când uneori mai dădeam peste câte o bucată de vier, episoade cu urmări și amprente teribil de neplăcute și greu de șters din memorie, îmi aduc în nările minții acel miros inconfundabil de fiecare dată când am de-a face cu purcel de lapte. Dar nu asta a fost problema. Prima impresia a trecut și am tecut la fapte.

Poate nu știți, pielea porcului de lapte e greu de numit „șorici”. E un strat subțire, aproape fără pori, care la cuptor se transformă într-o foiță ușor crocantă ce se topește imediat în gură sau când găsește vreo urmă de sos. Sub el am descoperit carnea rozalie, aproape corect asezonată, dar…elastică și destul de viguros atașată de oase. Știți ce încerc să spun? Nu am identificat consistența aceea foarte personală a porcului gătit în cuptor, la temperatură nu foarte înaltă și într-un timp destul de generos. Nu mă așteptam să primesc o farfurie de pulled pork, dar contrastul dintre consistența pielii și cea a cărnii (plus a ligamentelor) mi s-a părut cel puțin o intrigă. Cartofii – probabil fierți în supă de carne. Sosul – mai degrabă un stock puțin redus.

Ospătatrul a insistat să mă convingă că friptura e coaptă cinci ore în cuptor. Era, de fapt, ajutorul, care chiar părea impresionat de un asemenea răstimp de coacere. Poate sous vide, porcușorul întreg, mi-am spus cu sarcasm. Am rămas la părerea mea inițială, că porcușorii sunt pur și simplu fierți în apă cu sare și, probabil, ceva legume întregi, apoi trecuți rapid prin cuptorul la temperatură înaltă, cât să rumenească pielea și să-i definitiveze consistența oricum facilitată de sarea de la fierbere. Sigur că pot să greșesc, dar asta a fost opinia mea în fața farfuriei.

N-am plecat dezamăgit. Pentru că nu am venit la Botin cu niciun fel de așteptări culinare. Ieșisem din apartamentul airbnb mai degrabă ca să văd un loc interesant decât să descopăr niște farfurii surprinzătoare. Și chiar asta a fost experiența mea. Prețurile de la Botin nu sunt foarte mici, dar sunt departe de restaurantele de lux ale Madridului. Pentru ceea ce am primit, nota de plată a fost puțin sub 50 de euro și vă dau informația asta doar în ideea în care vă bate gândul să treceți pe-acolo. Mi-ar fi plăcut să văd toate saloanele, însă era prea târziu să-i mai deranjez cu o întrebare despre un posibil tur. Nu mergeți dacă nu vă simțiți bine în spații destul de înghesuite, sub pământ, în care aerul e destul de umed și ușor muced. Am auzit oaspeți strănutând minute în șir. Dar na…aproape 300 de ani de istorie…

Acum câteva luni mă sună Păpușoiu. Păpușoiu e un bucătăraș un pic nebun, care cu ani în urmă făcea niște clipuri în care gătea cu ingrediente furate. Serios, într-unul dintre video-uri fură chiar o capră vie, călărind un scuter. Cristi Păpușoiu a fost apoi concurent la o emisiune de-asta pseudoculinară, după care a lucrat la deschiderea mai multor cârciumi din Pitești, a participat la diverse festivaluri culinare, a gătit în spații publice uneori complet neconvenționale. Un tip foarte interesant și destul de greu de pus în dificultate din punct de vedere creativ. Asta când nu primește vreo cerere absolut ciudată, cum ar fi o ciorbă de burtă fiartă în șampanie, despre care mi-a povestit în decembrie 2015.

Deci mă sună Păpușoiu și-mi zice că s-a mutat cu familia în București și că se ocupă de un loc mare, pe la Hala Traian. N-am ajuns acolo până aseară, când am aflat că el nu mai e pe-acolo. Locul e teribil. Cu jilțuri țărănești de lemn cioplit, cu butoaie, coșuri cu ștergare, căruțe etc. Bucătăria și grătarul sunt la vedere, cu fața către mesele de pe terasă. Am rezistat mai bine de două ore în valuri de Azur/Dan Ciotoi sau ceva din clasa respectivă, dar chiar nu mi-a părut rău. Deocamdată funcționează doar terasa, interiorul va fi deschis din toamnă.

Meniul e scris la modul „haios”, cu nume caraghioase și explicații neaoș-urbane pentru fiecare preparat. Nu e un meniu chiar mic, tipărit pe niște coli A3 îndoite în A4, fără pretenții de mare lucrare tipografică. Niște platouri reci și gustări, niște ciorbe, o secțiune mare de grătare, una de pește, una de feluri principale, niște deserturi. Predomină carnea, dar se simte și o influență puternică de deltă și lipovenisme.

Am fost cu un prieten, să vorbim treburi. Am început cu două platouri, unul „pescăresc” și unul „ciobănesc” (mioritic :p) și era să ne oprim acolo. Ingrediente de proastă calitate și proveniență pe ambele, gusturi nelalocul lor la majoritatea celor înșirate pe fundurile de lemn, legume de retail (unele nici măcar tăiate proaspăt), chifle congelate, de Macrameux. Serios, era să ne oprim și să declarăm seara greșită. Nimic din promisiunea locului nu părea să se regăsească în gustările (altfel gigantice) care ajunseseră pe masă. N-am mâncat un sfert din porțiile respective.

Dar am insistat. Pentru că așa practic eu self-cobai-ingul. Și am cerut ciorbe. Nu, nu toate ciorbele din meniu erau disponibile. Am fi vrut să încercă supa de usturoi, dar lipsea. Eu eram deja croit pe ciorba de burtă, amicul a cerut o lipovenească. Ei bine, nu prea am avut reproșuri la niciuna dintre ele. M-am bucurat sincer să descopăr că ciorba mea e din burtă crudă și nu prefiartă (dacă m-am păcălit, nu mai mănânc niciodată ciorbă de burtă), ca majoritatea ciorbelor din București, că e îngroșată corect, că are gust serios. Am gustat și din „lipovenească”, avea gust bun, carnea era lângă, pe fundul de lemn. Doar mămăliga n-avea absolut nicio treabă (făcută prost, nesărată, din mălai netrebnic), dar nu ne-am împiedicat în detalii.

Și am insistat. Văzusem în meniu un antricot maturat. Nu-l aveau, dar ne-au propus un T-bone. Tot maturat. Ptiu, drace! Lângă el am cerut „Epoca de carne”, o namilă de porție cu cârnați de casă, ceafă, coaste confiate (!), niște fleică, murături, mujdei și (mdeah…) mămăliga aceea. Hai cu T-bone (rare!) la bodega țărănească de la Hala Traian! A venit medium, dar calitatea cărnii a salvat magna cum laude potențialul dezastru. Extraordinar de gustos (eu nu sunt un mare fan al cărnii maturate tocmai din pricină că mi se pare că tocmai gustul pălește în proces), suculent, cu osul la locul lui, cu grăsimea corect „rendată”. Minunat! Cu ceva legume grătărite excesiv și inestetic pe lângă, dar iar nu ne-am blocat în detalii.

„Epoca de carne” a fost și el un platou plăcut surprinzător. Cârnații – năucitor de buni, excelent potrivit de grași, asezonați perfect, gătiți exact așa cum mi i-aș fi dorit dacă m-ar fi întrebat înainte. Coastele – da, sunt vreo 80% convins că erau confiate. Poate puțin prea uscate pe grătar la final, dar foarte foarte gustoase. Fleica și ceafa erau crud afumate și apoi fripte, parcă prea „mezelicoase” și sărate pentru mine, nu le fac o vină din cauza asta. Murăturile clar de putină și mămăliga aceea…în fine…

A fost amuzant, amicul meu a cerut un cuțit de friptură pentru Mr. T, așa că a primit un cuțit…de bucătărie, cu mâner de inox și lama de vreo 22 de centimetri. S-a descurcat, că ține și el cuțitul în mână de vreo doi-trei ani. La final am primit cremă de zahăr ars înaltă de vreo trei degete, su sirop subțiat cu lămâie și gustul ăla de melancolie. Serios, am gustat o singură linguriță, mi-am strâns botnița până la ultima gaură, dar tot m-am prins că e cremă de zahăr ars, fără nicio legătură cu vreun creme brulee.

Știți cum e La Han La Traian? Aseară erau pe la mese oameni ai zonei, în maieu, șort de fâș și șlapi, dar la fel de ușor aș fi putut zări pe sub streșini câte un academician cu cracul ud, câte o fostă glorie a medicinei tranchilizată și bâzâită de muște, vreun interlop tatuat cu „Moby-Dick” sau vreun poet înamorat, ciugulind îmbujorat batog, ochi în ochi cu vreo balerină ușor trecută. Nu e vreun local cu pretenții de fine dining, nu e nici pentru „gurmeți” fonfăiți, nici pentru doamna de la Resurse. E, mai degrabă, loc de porceală cu mâncare de băieți fără pretenții și pentru fete care admit că uneori râgâie. Pentru ceea ce vrea el să fie, cred că e aproape ok. Dar primejdiile în România sunt aceleași pentru localurile de orice nivel: capacitatea echipei de a menține constantă și de a îmbunătăți calitatea demersului culinar, riscul de a se popula cu personaje din categorii mult prea diferite de clienți, fluxul mare de personal veșnic pe picior de plecare etc.

Înțeleg că afacerea e soră bună, prin investitor majoritar, cu „La ceaune”, un loc din Pitești unde eu am mâncat o singură dată și nu mi-a plăcut. Pe cale de consecință, „La Han La Traian” e văr cu „Berăria H”, o groapă culinară pe care mi-aș dori, pentru binele lor, să n-o imite niciodată.

(sursă foto)

Mulți dintre amicii mei consideră că sunt prea dur în evaluarea locurilor în care merg să mănânc, de cele mai multe ori cu intenția clară de a verifica meniuri și restaurante în care nu am mai fost niciodată. Prefer să mă transform în cobai în primul rând sperând să găsesc de fiecare dată lucruri bune de recomandat altora și, în al doilea rând, pentru că rar se întâmplă să găsesc locuri în care țin neapărat să mă întorc. Dacă mă întorc, o fac fie pentru că mi-a plăcut foarte mult, fie pentru că simțisem potențial în farfurie și vreau să văd dacă lucrurile s-au îmbunătățit față de vizita anterioară. Am pierdut obiceiul prost „de pe vremuri”, când ieșeam din casă croit să mă enervez, convins că n-o să-mi placă nimic, pregătit să reproșez și să muștruluiesc. Am învățat că un asemenea demers nu e util nimănui, iar între timp am decis că starea mea de spirit e mult mai valoroasă decât eventualele lecții pe care le-aș putea servi altora.

N-am cum să fiu un reviewer obișnuit pentru că nu am cum să fiu un client obișnuit. Mai mult decât probabil am mâncat mai mult decât un procent considerabil de clienți de restaurante, sigur am gătit ceva mai mult decât majoritatea lor covârșitoare și legătura mea cu bucătăria, ingredientele, tehnicile culinare etc. îmi generează din start alte premise de evaluare decât ale unui oaspete obișnuit. Da, cunosc și îmbrățișez structura grilelor de evaluare folosite de sisteme de clasificare ca British Automobile Association sau Michelin și, oricât de pompoase ori elitiste li s-ar părea unora astfel de evaluări, nu trebuie să uităm că ele, de fapt, verifică detalii și aspecte bazice: tehnici de tăiere și preparare, calitatea și proveniența ingredientelor, structura generală a preparatelor, regulile simple ale serviciului și așa mai departe.

Dat fiind faptul că, da, industria românească de profil sângerează și acuză dureri de toate felurile și la absolut toate capitolele care o compun, mi se pare cu atât mai util să mă uit la rădăcinile fiecărui preparat, la minimele cerințe tehnice, metodice și de achiziție ce vorbesc despre fiecare farfurie. Ceea ce pentru un client obișnuit este un morcov tăiat în bucăți, pentru mine și pentru alții ca mine este o sursă de informație despre un întreg lanț al detaliilor: nivelul de carieră al bucătarului, nivelul de studiu sau tipologia pregătirii lui profesionale, de aici informații despre nivelul de salarizare din bucătăria respectivă sau despre felul în care ownerii abordează business-ul respectiv, despre sistemul lor de valori și așa mai departe.

Nu generalizez, dar o urmă de coajă pe o bucățică de legumă, forma distinctă a produsului congelat versus a celui proaspăt sau dimensiunea unei bucăți de carne sunt detalii care, în timp ce pentru consumatorul obișnuit nu reprezintă nimic sau nu sunt sesizabile, pentru noi pot genera un întreg univers de informații. De curând, am mâncat de prânz într-un loc recomandat de cineva a cărui opinie contează pentru mine. În momentul în care în supa cu fructe de mare (altfel gustoasă și cu personalitate) am găsit nisip (nu l-am căutat, mi-a crănțănit între dinți fără să-l fi invitat eu), mi-am dat seama că ar fi putut proveni doar de la midii (erau câteva în supă). Iată raționamentul generat de acest detaliu.

Midiile de crescătorie cresc pe funii, nu conțin niciodată nisip – De aici deduc că ar putea fi midii sălbatice (yey!) – Dar dacă au nisip, înseamnă că nu sunt culese, ci pescuite industrial, cu năvod tractat de traul (midiile vii stau deschise pe fundul apei, când vine năvodul, se închid brusc și, nefiind specia care da! tușește și scoate nisipul înainte de a se închide, nisipul rămâne înăuntru până se deschid iar, în procesul de gătire (meh…) – Midii sălbatice e destul de greu să aduci vii în România, deci omul care girează acest business e chiar interesat de calitate și experiență (yey!) – Dar, dacă omul care coordonează mersul bucătăriei ar fi avut suficientă atenție și și-ar fi dat destul interesul, ar fi avut grijă să decanteze nisipul înainte de a folosi supa de la midii în preparatul final (meh…) – Midiile sălbatice sunt mult mai gustoase și mai scumpe decât cele de crescătorie – Deciziile de achiziție sunt în favoarea calității superioare (yey!). Astea erau foarte corect gătite, supa mi-a plăcut ca echilibru al culorii, gustului și consistenței, ce păcat că mi-a trosnit nisipul în dinți (yeymeh…).

Și alt exemplu, din același loc. Un risotto cu fructe de mare gustos (yey!), făcut cu o supă destul de dezechilibrată în arome (meh…), nefinisat cu o cantitate suficientă de unt (meh…) și gătit dintr-un orez destul de banal și ieftin, cu bob lung și sigur nepotrivit pentru un risotto corect (meh…). Am rugat ospătarul să întrebe în bucătărie despre tipul (nu marca) de orez folosit. Mi s-a spus că e Carnaroli (eu nu cred că era Carnaroli) și, împreună cu răspunsul, a mai venit o completare: „Bucătarul a zis că nu e chiar cel mai bun orez pentru risotto, că nu e chiar tipul ăla foarte bun…am uitat cum i-a spus…” ” Vialone nano?” „Așa, da! Ăsta! A zis că nu e la fel de bun ca ăla, dar că e totuși destul de bun…”. Carnaroli, Arborio și Vialone Nano sunt cele trei tipuri de orez considerate optime pentru un risotto corect și, cel puțin pentru mine, toate trei sunt ok, nu am neapărat un preferat printre ele. Dar ăla din farfurie nu avea semnalmentele niciunuia.

Simplul fapt că bucătarul a ținut să facă mențiunea comparativă între cele două tipuri, parcă scuzându-se că un oaspete s-a prins că e ceva nelalocul lui, mi-a spus că omul știe că risotto-ul lui nu e perfect, că are hibe, că poate fi lesne „demascat” de un client care știe câte ceva despre mâncare. Gestul ăsta mi-a transmis nesiguranță din partea lui, mi-a spus că face unele compromisuri pentru că marea majoritate a clienților chiar nu știu multe despre ce primesc în farfurie, dar și că undeva, în conștiința lui, există teama că, măcar din când în când, poate apărea cineva care descoperă micile lui improvizații. Asta m-a lăsat cu un sentiment amestecat, ar aici n-am vrut să vă spun nici despre sentimentele mele, nici despre un anumit local.

M-aș bucura doar să înțelegeți că restaurantele (și nu numai ele) ar trebui să trăiască din feedback obiectiv. Cu cât feedback-ul e mai avizat, cu atât e mai valoros. Cu cât e generat mai cuviincios, mai sincer și mai deschis, cu atât e mai constructiv. Vai bucătarilor și ownerilor de localuri care decid să considere că feedbackul venit de la toți clienții obișnuiți e generat de necunoaștere și răutate, iar cel venit din partea avizaților – de invidie și înfumurare.