De Mărţişor

sâmbătă, 1 martie, 2014 la 5:11 am

Pentru ea. Şi pentru ele.

martisor

Centenar Vinicius de Moraes

sâmbătă, 19 octombrie, 2013 la 10:42 pm

Azi. Un brazilian mare şi sensibil. Poet, compozitor, diplomat, muzician. Am auzit prima oară de el prin ’97, cu poezia de mai jos, pe coloana sonoră a unui film despre Pablo Neruda, „Il Postino”, şi de-atunci ne cam ţinem aproape.

[youtube http://youtu.be/AIzu59oDBiw]

 

Ţie

miercuri, 25 septembrie, 2013 la 8:08 am

vultur

Mai ştii? Mai ţii tu oare minte, printre atâtea şi atâtea noi poveşti,
cum m-ai descoperit printre cuvinte şi printre vechi crispări şi amorţite
simţiri şi ne-simţiri negate aprig, lăsări şi delăsări închipuite
sau tandre legănări în voia sorţii, cu chipul spre pământ şi rar spre bolţile cereşti?
Opreşte-ţi pasul poate pentru-o clipă şi stai un dram, că ora nu-i târzie.
Din gânduri şi din doruri ce nu ţipă îţi scriu acum. Îţi scriu acum doar ţie.
Şi oare ce eram? Şi oare cine? Tu ai văzut sau ai crezut că-s, totuşi, stele
deasupra adormirii de stafie înfăşurată-n măşti şi-n mantii de minciună…
Nu mai ştiam pe-atunci ce-i ziua şi ce-i noaptea, de-i noaptea soare sau de-i ziua lună,
nu mai ştiam nici dacă-s încă viu sau dacă sunt un strigoi prin praful drumurilor mele.
De m-am eliberat din furii şi din neguri şi azi de-nfrunt a patimii stihie
cu valuri molcome şi gândul bun de pace, mă-nclin spre mine, dar mă-nclin şi ţie.
Urât mi-era şi rău mi-era, fireşte… Rătăcitor nătâng pe mări demult secate
pluteam cu fruntea dinspre soare-n sus, a semeţie, cu fruntea dinlăuntru scufundată
către-ngheţaţi vulcani a căror clocotire bolborosea doar în amara-nchipuire însetată.
Sete de ce? Nici că ştiam, nici că voiam să aflu. Îmi adoram durerea, căram o cruce-n spate
cu voluptate bravă, de majordom ce duce stăpânului cu grabă, ritos, pe o tipsie
de aur, un grăunte banal şi prost, de tină. Mi-e gândul clar şi mi-l destăinui ţie.
Pe oameni îi iubeam şi-atunci, dar altfel. Aşa cum pentru propria-mi trăire plângăcioasă
nutream adesea milă şi compasiune dulce, în ceilalţi deopotrivă cătam cu-nfrigurare
durerea, netrăirea, defectul, amăruiul, imperfecţiunea tandră şi-ades cuceritoare
pe care, ca-ntr-un scutec din protectivă pânză s-o fur, s-o iau cu mine şi s-o ascund acasă
oriunde-ar fi fost asta. S-o legăn cu tandreţe, s-o protejez, s-o mângâi, să-i dau cât pot ce mie
nu-mi dam: iubire. Simplu: ce-mi refuzam cu sila, să-nghesui într-alt suflet. Curată nerozie…
Şi nu-i chiar multă vreme de când în spate-s multe, dar parcă-n altă viaţă păşit-am ca dintr-una
în care somnul mă dormea mai mult pe la trezie şi treze nu-mi erau decât stafiile fecunde
pe care le-adoram şi le uram egal şi-n care mă ascundeam şi-apoi loveam cu furibunde
şi dureroase-mpunsături de gând fără de noimă. Ridic din nou privirea limpede spre buna,
nepreţuita şi încântătoarea libertate de mine însumi, spre cel ce poate, în sfârşit, să fie
mai mult al lui şi-abia apoi, pesemne, în parte-al celor ce din el primesc. O parte-ţi dau şi ţie.
Şi tu le ştii acum pe toate, multe, bune şi rele. Şi pe-acelea ce fi-vor ca să vie-n calea noastră
le vom primi ţinându-ne de mână. De suflet ne vom ţine într-o horă a ritualicelor invocări fertile
pentru ce-i bine, pentru ce-i mai bun, pentru ce-i trainic pe dinlăuntrul şi pe dinafara bunei zile
pe care o trăim perpetuu, clipă-n clipă. Şi nori de-or fi din când în când pe marea cea albastră
ştii bine, foarte bine, mai bine decât norii înşişi, că sunt doar abur, alternanţe-n reverie
şi semne bune cum că raiul e-n noi şi nicidecum în ceruri. Şi rai mă fac şi-ţi sunt asemeni ţie.
Închinare:
Mă iartă dacă ici şi colo versu-i şubred. De-i rima proastă, ciuntă, păcatul meu mai mare ăsta fie.
Dar ani şi ani de-a rândul printre rime şi iamburi sunătoare mi-am tot ascuns trăirile nespuse
crezând că, dacă muzica-i pe placul lumii, cuvintele-mi amare, durerile şi patimile fi-vor duse
departe, trece-vor neobservate. Dar sunt cuvinte. Azi, din tot ceea ce sunt, ţi-am scris şi ţie.

Quand François a rencontré Stefan

sâmbătă, 19 iunie, 2010 la 1:13 pm

RECITIRI DIN DYLAN LA KOPEL’S

luni, 31 mai, 2010 la 5:35 pm

Îmi doresc să ajung la Recitiri încă de când Sorin Tudor a inventat povestea asta care-mi gâdilă bucurii mai vechi şi insuficient stimulate legate de poezie. N-am reuşit şi rău mi-a părut. Numai că astăzi mi-a venit o idee. Am primit un telefon de la care am aflat că „cinetrebuie” a făcut rost de bilete la Dylan. Despre relaţia mea cu Bobby vă voi povesti cu altă ocazie, căci de data asta veştile sunt altele: dacă eu nu ajung la Recitiri, vin Recitiri la mine! Sunt un fel de Chuck Norris la faza asta :)

Azi l-am săgetat cu o întrebare pe Sorin Tudor, aşa că mâine se întâmplă: de pe la ora 19:00, pe terasa de la Kopel’s (Sirenelor 87) citim Dylan, citim interpretările din Dylan ale lui Florian Pittiş, ascultăm Dylan şi ne bucurăm de treburile astea. Dacă plouă, ne-om muta înăuntru, la aer condiţionat. Mai multe detalii, în articolul de pe recitiri.ro.

I WISH I WAS IRISH…

marți, 17 martie, 2009 la 11:41 am

Să te simţi uneori mult mai aproape de alte popoare decît de acela în mijlocul căruia te-ai născut şi ai fost educat. Ciudat sentiment, nu? Am mai scris pe-aici despre admiraţia şi trăirile mele alarmant de concrete pentru irlandezi. Deloc în antiteză cu motivele de nemulţumire faţă de poporul meu. Nimic despre comparaţii sau despre păreri de rău pentru ce sîntem sau nu sîntem. Nimic despre Michael Flatley. Nimic despre chefuri, trifoi, ploaie şi inechitate socială. Nimic despre puteri financiare şi despre revolte înăbuşite cu forţa. Nimic despre lideri autentici şi lideri de carton.

Doar un dor ca o durere venită parcă din amintiri nedefinite, inexpligabile şi aproape sigur trăite.

BUNĂ DIMINEAŢA!

duminică, 15 februarie, 2009 la 8:25 am

Sindrom postvalentine’s, cu Emil Brumaru şi Horaţiu Mălăele.

BUNĂ DIMINEAŢA!

miercuri, 4 februarie, 2009 la 2:41 am

Da’ pînă cînd atîta muzichie să tot scobesc din colţuri şi cotloane? În dimineaţa asta ia o poezie cam deochiată, că e miercuri, coane!

BUNĂ DIMINEAŢA

sâmbătă, 10 ianuarie, 2009 la 10:25 am

…Şi fetele-aveau păr frumos şi lung, să-l fluture-n pustie, trăiam o dulce inerţie. Cafeaua n-avea zahăr tos.  Printre cosiţe parfumate cătam atingeri ce-nfioară şi cam aşa, seară de seară ne amăgeam. Si spate-n spate o fredonam în idealuri descoperind protuberanţe. Eram curioşi, aveam speranţe şi pofte multe, valuri-valuri…


Eels – Saturday Morning

DORU BUŞCU, RAPSODUL

joi, 18 decembrie, 2008 la 5:28 am

N-aş crede că a preluat o parodie atît de bine scrisă fără să citeze o eventuală sursă, cam ştiu de ce e-n stare cănd are chef, aşa că pun mîna dreaptă pe grătarul cu mititei că versurile îi aparţin. Ieri dimineaţă am făcut „lectură la masă” cu ele în opănspeis, a zîmbit chiar şi Doamna Sfinx.

„Pe o stânca neagra, într-un vechi satuc,
chiar într-o casuta, lânga un patuc,
plânge si suspina o batrâna mica,
care are fiul cât un pustiulica.
Caci la guvernare fiul ei iubit
a plecat aseara si n-a mai venit.
Celularul suna noaptea jumatate.
Nu-i semnal, si totusi: – Oare cine-i, frate?
– Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit,
n-a mai mers Taromu’ si n-am mai venit.
Sun din Capitala, voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus, sunt timonier.
Capi­tan e dânsu’, e ca la armata.
Mica mea ostire fuge sfarâmata.
Vine criza, foamea, oamenii ma-njur.
L-am servit pe dânsu’, m-a mâncat în cur.