Eu n-am mai intrat într-o tavernă „La mama” din 12 iulie 2007, cînd am hotărît că aceea va fi fost ultima ţeapă luată în acest lanţ de restaurante. La un an şi jumătate de-atunci, tocmai li se întîmplă ceva cam nasol. Vine o vreme pentru toate, nu? Cînd produci un rău deliberat sau din lipsă de interes şi mai ales cînd o faci frecvent, trebuie să se ivească un moment în care trebuie să plăteşti, nu-i aşa?
Nu stiu daca restaurantele „La Mama” folosesc vreun mecanism de studiu asupra coeficientului de inteligenta al clientilor ce le calca pragul, dar eu am perceput textul de mai jos ca pe o ofensa :). Poate ca textul insusi este, de fapt, un…test. Cum astazi am trecut pe-acolo doar pentru o cafea pe fuga si pentru ca am renuntat de mai multa vreme sa intru in detalii grastronomice cu ei, am jucat doar rolul de nesimtit care face fotografii pe o proprietate privata care nu e a lui. La cite mi-am furat eu de la voi, merge si-un lup mincat de oaie.
Intru extrem de rar in restaurantele la mama. Numai atunci cind nu mai am absolut nici o alta optiune, cind da cu furtuna, finetele ard si fintinile sint toate otravite. Asta pentru ca numarul tepelor luate in toate punctele de lucru ale acestei afaceri este direct proportional cu vizitele mele pe-acolo. Ba chiar il depaseste, daca tin cont ca niciodata n-a fost vorba de o singura gafa. Prin 2000 eram fan, mergeam in Barbu Vacarescu de fiecare data cind aveam ocazia. In ultimii ani, insa, am avut de fiecare data ghinion: lipsuri din meniu, pahare ciobite, mizerii in ciorba, personal nesimtit, sefi de sala incapabili, „scapari” la nota de plata si asa mai departe.
Tin minte ca exact in 2000 am patit una foarte simpatica.
Design realizat de
Cele mai voi