Posturi cu tagurile: "furie"

Vă propun un exerciţiu. Mie îmi foloseşte şi pare să funcţioneze din ce în ce mai natural de fiecare dată când ceva din exteriorul meu îşi cere şansele pentru a mă înfuria sau măcar pentru a-mi modifica pe moment statusul emoţional în sens negativ. Ştiu că eliberarea impulsului imediat răcoreşte şi descarcă presiunea generată de ceea ce considerăm spontan drept atacuri, numai că ştiu la fel de bine că pe termen lung asta nu rezolvă nimic. Pe termen scurt, de cele mai multe ori, generează şi amplifică starea conflictuală, care la fel de des poate duce la un deznodământ mai mult decât nedorit, uneori poate chiar catastrofal.

Haideţi să folosim un exemplu banal, cum ar fi o situaţie din trafic. Un „colegule” decide că nu-i place cât de repede sau lent ai schimbat banda sau în a câta secundă de galben ai oprit la semafor. Şi are o reacţie. Aici paleta variantelor de reacţie a respectivului vă stă la dispoziţie: o înjurătură, un semn obscen, faruri şi claxoane etc. El reacţionează astfel din două motive pe care, spre deosebire de el, tu le ştii: a. i-ai produs o suferinţă, s-a simţit incomodat şi i-ai întârziat traiectoria către punctul în care el doreşte să ajungă (anxietate); b. ceva din comportamentul tău în trafic este în afara regulilor lui, este altfel decât consideră el că trebuie să se întâmple  lucrurile, în consecinţă impulsul lui este să-şi declare superioritatea din acest punct de vedere (ego).

Un răspuns la fel de impulsiv nu face decât să genereze un altul, încărcat de alte şi alte exprimări ale anxietăţii şi ego-ului. De aici şi până la coborât din maşină etc. nu sunt paşi prea mulţi. Niciunul dintre cei doi implicaţi în conflict nu va extrage niciun avantaj pe termen lung din toată povestea, deci episodul se poate repeta oricând, cu urmări identice sau mai grave. Pe termen lung, repetatele accese de furie vor lucra în detrimentul stării generale de spirit şi de sănătate – fizică şi psihică – ale celor doi protagonişti.

Faptul în sine arată aşa: un factor extern mie şi-a exprimat anxietatea sau infatuarea (trăsături pentru care eu nu sunt în nicio măsură responsabil) printr-o insultă pe care, întâmplător, am receptat-o eu. Pornim de la principiul că noi toţi ne dorim să ne fie bine, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu-i aşa? Ce fac cu treaba asta astfel încât mie să-mi fie bine?

Ce-ar fi să ne dezvoltăm reflexul de a nu ne mai gândi impulsiv la reacţia din exterior, ci la ceea ce respectiva reacţie a generat în conştiinţa noastră?

• Poate chiar am greşit ceva sau poate respectivul are în momentul ăla o problemă, felul în care a ales să exprime asta e departe de a fi problema mea. Ce ştiu sigur e că eu nu-l voi educa printr-o ripostă, că răspunsul meu impulsiv nu-i va modifica în sens pozitiv nici emoţia de moment, nici felul de a fi.
• Cine e respectivul? Nimeni. Un individ despre care nu ştiu nimic şi care nu ştie nimic despre mine. Faptul că el a ales să-mi arate degetul mijlociu e mai puţin important decât faptul că eu am ales să văd asta şi să dau curs unei emoţii în legătură cu asta. El ar fi făcut asta faţă de oricine altcineva, e o întâmplare că am fost eu, deci de ce ar trebui să-l ajut să vadă în mine personalizarea angoaselor şi anxietăţii lui?
• Care e prima mea emoţie în momentul respectiv şi mai ales ce din mine generează această emoţie? Pentru că, atâta vreme cât ea apare, misiunea mea este să aflu unde am eu un dezechilibru emoţional care o ajută să apară. Din ce parte a conştiinţei mele răspund eu în situaţia asta? Care dintre anxietăţile sau sabotorii mei interiori se hrăneşte cu gestul venit din exterior şi generează emoţia impulsivă? Uite ce paradox: ceva din propria mea conştiinţă CERE stimulii supărători din exterior pentru a se putea exprima şi pentru a se considera satisfăcut temporar.
• Ce îmi testează respectivul impuls exterior? În care dintre punctele mele slabe îi permit să lovească pentru a afla cum mai stau la acel capitol? În orgoliu, în furie, în apetitul pentru victimizare (orgoliu răsturnat), în intoleranţă, în supra-reacţie? Oricare ar fi, este susţinută de ceva ce ne suntem datori să rezolvăm cu noi, fie că vorbim despre împăcarea cu noi înşine, fie despre traume cărora nu le-am dat importanţă în trecut şi care, nestingherite de un efort curativ conştient, continuă să lucreze şi să multiplice şabloane şi trasee-reflex ale modului nostru de a simţi, gândi şi reacţiona.

Repet, vă propun un exerciţiu. Eu nu mă aştept să consideraţi propunerea mea nici salvatoare, nici inutilă. Pentru că eu sigur nu-mi creez aşteptări în legătură cu ceva ce vă priveşte în plan foarte personal pe fiecare în parte. Pot doar să vă spun că eu mi-am dorit ca exerciţiul ăsta să funcţioneze pentru mine şi că, probabil ca o consecinţă a unei dorinţe autentice şi conştiente, identific rezultate pozitive.

Vorbim la telefon. Cel puţin de două ori pe zi şi asta doar când treburile ei şi plajele mele nu se prea coordonează la distanţa celor cinci ore toarse de fusurile orare. Pentru mine e cu siguranţă prima şi singura dată când distanţa a reuşit să construiască durabil şi cu sens o structură rezistentă în interiorul unei relaţii. Şi spun asta din poziţia „specialistului” în relaţii la distanţă eşuate. Şi de multe ori, dincolo de drăgălăşenii, poveşti despre cum ne-a fost ziua, sfătuieli despre proiectele fiecăruia ori despre cele comune deja începute sau doar plănuite, discuţiile curg înspre lecţii sau descoperiri pe care ni le explicăm cu bucurie de nou-născut. Aproape de fiecare dată decidem că trebuie să scriem despre ele dar parcă şovăim în a ne atribui paterninatea şi dreptul de a înrăma ceva ce am desenat împreună. Poate că de-asta va trebui să scriem mai multe cărţi împreună.

Azi am pornit de la un subiect banal. Acum câteva zile, un vecin de bloc din Bucureşti s-a supărat atât de tare pentru că şi-a găsit ocupat „locul său de parcare” neplătit, pe trotuarul din faţa blocului, încât a făcut scandal, a lovit maşina „incriminată”, s-a lăsat cu poliţie şi aşa mai departe. Poveste clasică de Bucureşti, nimic nou. Când am auzit povestea, i-am povestit-o lui Florian şi am făcut amândoi un exerciţiu neintenţionat. Pe rând, ne-am completat unul celuilalt întreaga paletă de reacţii pe care noi, cei doi furioşi (aproape) recuperaţi, le-am fi avut în urmă cu mai multă vreme într-o astfel de situaţie. I-am fi luat individului la penetrat verbal întreaga familie. Am fi făcut referiri abundente la originile lui presupus rurale sau la eventualul său nivel redus de inteligenţă sau de studii. Dacă ar fi avut un defect fizic (putea să fie doar chel, de exemplu) acesta ar fi devenit o ţintă primitoare de referiri batjocoritoare. Am fi presuspus lesne că nevasta îl înşeală şi i-am fi explicat omului cum şi în ce fel. Şi aşa mai departe.

Aşa am ajuns să vorbim din nou, în discuţia de astăzi, despre furie şi despre cum furia care primeşte un răspuns furios nu poate naşte decât şi mai multă furie. Un vecin furios, suferind pentru că locul „lui” de parcare, curăţat de zăpadă, este ocupat de altcineva. Răspunde cu un gest violent impulsului spontan de furie. În momentul în care va primi o reacţie cel puţin la fel de violentă ca răspuns (deşi în general tendinţa firească e ca răspunsul să depăşească prin forţă sau efect gestul declanşator) va genera deja precedentul propice altor schimburi din ce în ce mai dure.

În definitiv, doi indivizi dintre care fiecare consideră că celălalt i-a produs o suferinţă descarcă prin furie presiunea propriei nemulţumiri sau dureri lăuntrice. A, nu! Treaba cu „întoarce şi celălalt obraz” e o prostioară utopică şi martiristă care nu ajută pe absolut nimeni. Evitarea conştientă şi manifestă a escaladării conflictului e deja cu totul altceva. Şi, ca furios cu nenumărate trofee în panoplie, recunosc că nu e deloc uşor să nu dai drumul primului impuls. Dar o existenţă conştientă şi practica autentică a cunoaşterii de sine cred că sunt singurele metode care funcţionează cu adevărat inclusiv în astfel de situaţii.

A cui e suferinţa, indiferent de cine sau ce a declanşat-o? E numai şi numai a mea. Şi identificarea factorului extern (situaţie, fapt, individ) ca generator al suferinţei mele este primul pas în eroare. Eu şi numai eu permit acelui factor extern să îmi modifice starea emoţională, eu şi numai eu aleg să sufăr ca reacţie la ceva ce vine din exteriorul meu. La fel cum doar eu pot decide asupra felului în care voi reacţiona. În funcţie de codurile fiecăruia de educaţie, inteligenţă emoţională şi antrenare a conştiinţei, furia pare a fi una dintre cele mai frecvente formule de fugă din suferinţă.

Furia nu trebuie neapărat identificată cu violenţa. Tot fugă de suferinţă prin furie reprezintă şi extenuarea programatică, derapajele sexuale, alimentare, etilice şi, în general, cam toate drumurile pe care un indvid o apucă mai degrabă obsesiv decât bucurându-se de călătorie. Furia unor asemenea demersuri este administrată propriei persoane, tentaţia fiind aceea de a ne îndepărta de o anumită suferinţă prin aglomerarea propriei conştiinţe cu alte „priorităţi” şi, eventual, prin crearea unor motive iluzorii de durere, în spatele cărora încercăm şi de multe ori reuşim măcar pentru un timp să ascundem motivul de pornire. Desigur, aici intervine o altă mare preferată a tendinţei psihicului uman către tristeţe: victimizarea, martiriul tragicomic care de atâtea ori atinge cote paroxistice.

Nu vorbim despre situaţii extreme, când un scelerat îţi dă cu o cărămidă în cap pe stradă, deşi nici atunci nu cred că furia e cea mai bună soluţie dacă, prin absurd, mai ai putere să reacţionezi. Mă refer la toate acele mici mizerii care ne hârâie şi ne agită stricându-ne bucuria de a respira şi de a vedea viaţa cotidiană cu ochi buni. La toate prostiile întâmplate în exteriorul nostru şi pe care le băgăm în seamă atât de tare, încât ajungem să ne confundăm propria viaţă cu ele şi să ne plângem necontenit. La ce bun să mă urc pe pereţi pentru că un politician a debitat un cretinism la televizor? Pentru că decizia lui, un individ pe care-l identific drept net inferior mie (tu alegi singur în ce oglinzi te uiţi), urmează să-mi afecteze nivelul de trai şi cantitatea de pâine de pe masa copiilor mei. Dar frica asta e tot a mea, iar felul în care o abordez mă priveşte numai şi numai pe mine. Dar furia mea şi timpul petrecut bălăcărind un ecran de sticlă cu siguranţă nu-mi va rezolva problema.

Ultimul meu an a fost dedicat conştientizării şi retroversiunii unui noian de suferinţe. Unele mai profunde şi mai vechi, pe care le-am dobândit prea devreme şi prea abrupt ca să ştiu ce trebuie să fac cu ele. Cele mai recente, dintr-un profund dezinters pentru propria sănătate emoţională, deci şi pentru gestionarea conştientă a primelor. Poate pe alocuri nu reuşesc să exprim foarte clar ceea ce decid să vă împărtăşesc şi cu siguranţă incursiunile mele în subiecte destul de noi şi pentru mine nu ţin loc de explicaţii complete, venite din partea acelora care studiază temele acestea în profunzime, de mai multă vreme. Vreau doar să vă ofer părţi din ceea ce experimentez în drumul meu către mine întrucât ştiu eu precis că exemplul personal poate fi măcar uneori o completare bună şi umană la o lucrare cu misiune ştiinţifică.

De suferinţă nu scapi fugind, ci trecând prin ea, prin toată, cu totul.