Posturi cu tagurile: "edna"

Un an de când Edna a venit la noi și de când, împurenă cu mama ei, sunt într-un permanent tango al timpului cu ele și al timpului cu mine. Un an de făcut lucrurile altfel decât povestesc vremurile, regulile și obiceiurile mai vechi sau contemporane, încercând să-i dăm ceea ce pentru ea e acum mai important chiar decât fructele de dimineață, legumele, peștele și cărnița de la prânz, iaurtul de la 5 PM: timpul nostru. Timp cu folos, cu joacă și cărți pe care nu se mai satură să le răsfoiască, animăluțe pe care nu contenește să le imite, la-la-la și mult „te?”, cu arătătorul întrebător către fiecare obiect al universului ei. Timp cu mers de-a bușilea, chiuit după motan, mâncare aruncată prin toată bucătăria, lupte cu somnul atât de inutil când ai o întreagă lume de explorat în fiecare clipă.

Am reușit să nu avem bonă. Bunicii și „mătușii” au fost din când în când pe poziții, când o oră sau două am fost amândoi implicați în vreo treabă din afara casei și când pur și simplu n-am putut evita asta. Apoi a mai fost și este Flori, care de multe ori e mult mai mult decât „prietena noastră care ne ajută la curățenie”, dar tot pentru ore scurte, căci  nu stăm mult departe de ea. Departe :) Sala de training și studioul culinar sunt la două minute distanță de casă. Știu, sună enervant și arogant, dar asta e realitatea. Mai recent, în momentele în care ne suprapunem la birou, Edna vine cu mine. Uneori îmi rabdă fojgăiala din locul ei de joacă, dar în mai multe ocazii mi-am încheiat cratițele, tăvile și tigăile cu ea în brațe, privind atent către tot ceea ce boscorodeam pe plită și prin cuptoare.

Un an fără frici și îngrijorări. Cu scurte momente de frustrare tâmpită, despre când o să mai apuc să studiez și să experimentez cât mi-aș dori, momente încheiate de fiecare dată cu reconfirmarea convingerii că orice secundă în care stau lângă fetița mea este cel puțin la fel de prețioasă ca toate orele și zilele pe care le-am petrecut și le voi petrece în continuare prin bucătării. Am reușit să gătesc anul ăsta pentru câteva sute de oameni, aș fi idiot să mă plâng și nici vreun motiv de laudă nu mi se pare. Am acceptat și am îmbrățișat o formulă care nouă ni se pare în continuare mai mult decât fericită, facilitată de trei avantaje enorme: formula de lucru independentă, în care ne facem singuri programul și nu ne vindem ieftin, spațiul de lucru foarte aproape de casă și un soi de autodisciplină antrenată și acceptată reciproc. Altfel spus, calendare sincronizate în Cloud (singura mea interacțiune cu el), întâlniri și proiecte programate în permanență în funcție de ceea ce există deja în plan.

E cu adevărat o minune să-ți poți vedea copilul crescând și asta să se întâmple chiar sub ochii tăi, fără să ai senzația sacrificiului, a stagnării proprii, a renunțării. Nici n-ai mare lucru de făcut, până la urmă. Misiunea principală cred că, deocamdată, e să fiu acolo. Conștient, prezent, cu telefonul în buzunar, pe „silent”, partener de joacă, stâlp de cățărat, lift pentru minunile de pe etajere, ecou și câte și mai câte. Nu mă promovez activ, prefer să lucrez doar cu cine vine spre mine și decide să o facă până la capăt. Nu trimit oferte decât la cerere și nu mă îngrijorez dacă văd că un potențial proiect pare să nu se materializeze. Pentru că, oricum, va apărea curând altul, iar între timp am mereu câte ceva de făcut.

Acum fix un an mă zguduiam de plâns, între masa de operații pe care Roxana și Horațiu aveau grijă de Alis și măsuța pe care Edna își spunea primele păreri despre neonatolog, asistente și, în general, lumea înconjurătoare. Atunci am crezut că plâng de emoție. SIgur plângeam de bucurie, dar cred că mult a fost un sentiment de eliberare, un plâns liniștitor ca un somn bun după o lungă perioadă de chinuri inutile. Așa sunt și azi, când știu că sunt un amestec obișnuit de bun și rău, când nu mă mai chinui să conving pe nimeni și nici măcar pe mine despre cât sunt de bun sau cât sunt de rău. Sunt. E tare bine că sunt.

„O să ți se schimbe complet viața!”… „O să vezi ce greu o să fie!”… „E frumos, dar e foarte complicat să ai un copil…” Simplu sigur nu e, dar parcă bucuria și dragostea și emoția mi se par mai puternice decât eventualele greutăți sau modificări care au apărut în viața noastră de când suntem cu Edna, fetița noastră așteptată calm, cu convingerea că va veni atunci când va decide ea să ne aleagă să-i fim părinți și să ne continuăm drumul împreună. Ca atunci când am plecat singur în Brazilia și ca în cazul tuturor întâmplărilor importante din viața noastră din ultimii trei ani, am așteptat fără să așteptăm, ne-am pregătit fără liste de priorități sau puncte de bifat. Am așteptat bucurându-ne de așteptare, știind că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor decide ele să se întâmple.

Edna nu a decis să vină în viața noastră nici ca să ne completeze, nici ca să ne întregească, nici ca să ne împlinească dorințele sau nevoile emoționale. Avem o fetiță normală (chiar dacă seamănă foarte mult cu tac’su), care descoperă și se descoperă la fel ca orice alt copil. Sunt foarte puține lucrurile pe care le pot spune despre ea în comparație cu tot ceea ce reușește ea să genereze în jurul ei, în dinamica vieții noastre. Știți și voi, probabil, că zilele unui bebeluș nu sunt neapărat un roman de aventuri, o sursă de povești cu isprăvi care să te țină cu sufletul la gură. Dar e cu adevărat remarcabil felul în care existența ei intervine în reacțiile și deciziile noastre. Sau ale motanului :)

Remușcările mele. Vin de pe un drum lung pe care tendința de auto-pedepsire și auto-descalificare a reprezentat pentru mine un mod de viață călduț și reconfortant, în care amestecul dintre clamarea incapacităților și victimizare m-a ajutat (credeam eu) mereu să par suficient de „obiectiv” și cât mai drastic (deci conform știutelor principii „sănătoase”) cu mine însumi, „lucid” în autoevaluare. Alis este aceea cu somnul puțin și foarte fragmentat în ultimele două luni. Pentru că așa e firesc să se întâmple lucrurile cu un copil foarte mic, hrănit la cerere, fără biberon. Nu pot decât să preiau parțial din nevoile Ednei în timpul zilei sau cel mult dimineața, devreme, la ora la care nu mai are nevoie nici de mâncare și nici de somn, ci doar de o plimbare prin casă, pe umăr, de unde privește totul cu ochi mari și curiozitate pisicească.

M-am simțit oarecum vinovat și insuficient de activ în primă fază, până am realizat că, dacă m-aș trezi și eu peste noapte la fel de des, am fi doi oameni obosiți și nedormiți, nu doar unul. Știți cum e să te crezi vinovat în conștiința celuilalt și, de fapt, să nu fie nici gând de așa ceva? Să te așezi pe poziție defensivă pentru ceva ce doar tu crezi că altcineva gândește despre tine? Cred că e unul dintre cei mai mari generatori de neînțelegeri și discuții inutile în contradictoriu. Din fericire, ne intră ușor-ușor în reflex o regulă pe care ne-am stabilit-o cu câteva săptămâni în urmă: atunci când ne trezim să-i reproșăm ceva celuilalt, să ne aducem aminte că, de fapt, nu încercăm să identificăm sau să evidențiem un vinovat și că reacția nu este un atac personal. Și funcționează. Și asta e soră bună cu o altă regulă mai veche, conform căreia nu avem niciodată voie să fim amândoi ofticați „unul pe celălalt” în același timp.

Fără teamă, dar cu precauție. Când am văzut-o prima dată pe Edna înecându-se cu lapte, m-am speriat teribil. Era prima dată pentru mine, căci Alis a ridicat-o vertical, a bătut-o ușor pe spate și a așteptat-o să-și recapete suflul. Pentru ele nu era prima oară. Eu înțepenisem și n-am putut decât s-o admir pe iubita mea pentru luciditatea cu care a reacționat. Probabil că aș fi făcut la fel dacă eram în situația ei, dar din exterior, ca o primă experiență, toată treaba a arătat aproape înfricoșător.

Edna crește normal, e aproape alta în fiecare zi, se dezvoltă vizibil. E foarte curioasă, din ce în ce mai vocală în afara sesiunilor de proteste sau revendicări, mănâncă strașnic, țipă voinicește și ia vertiginos în greutate. Desigur, în cele două luni de când ne cunoaștem au fost o mulțime de momente în care ne-am pus problema dacă un aspect sau altul sunt normale, dacă o anumită reacție poate avea la bază o problemă sau dacă așa era firesc să fie. Dar mă bucur că, până acum, am reușit să nu ne alarmăm niciodată, să nu intrăm în vreo panică și să întrebăm pediatrul dacă reacțiile sau simptomele „suspecte” sunt ok.

Edna stă câte două sau trei ore în parc, la aer, de la trei-patru săptămâni. Doarme atât de profund când dă cu nasul de aerul de-afară, încât o zi fără plimbare ni se pare o mare pierdere pentru ea. Îmbrăcată și protejată cum trebuie, ieșirile noastre sunt deja parte din rutina zilnică. Ieșim cu ea mai mult pe rând, astfel încât să ne putem face și alte treburi, dar plimbările în trei sunt cu adevărat o delectare, fiind și formula noastră de socializare din ultimul timp. Ne dăm întâlnire în parc cu alți prieteni cu copii sau cu oameni pe care n/am mai reușit să-i vedem în ultima vreme. Și funcționează.

Cel puțin deocamdată, fetița noastră e un copil liniștit, cu nevoi normale, pe care încercăm să le îndeplinim firesc. Știm că plânsul este, deocamdată, principala ei formulă de exprimare, așa că reușim să nu paralizăm atunci când el se prelungește sau se amplifică. A fost un episod destul de interesant pentru mine acum mai multă vreme, când, în mijlocul Herăstrăului fiind doar eu cu ea, Edna a decis să se trezească brusc și să plângă strașnic vreo zece minute (ZECE minute, când îți urlă pruncul, durează o veșnicie!) fără ca eu să-i pot oferi altceva decât câteva vorbe și o alee mai accidentată, de la vibrațiile căreia s-a liniștit într-un târziu. O, da, e genul acela de moment în care ți-ai dori, ca tată, să-ți crească brusc un sân cu lapte!

Yoda, băiatul nostru cel mare și înțelept. N-am renunțat la fiul nostru frumos și blănos nici pe perioada sarcinii, nici după venirea Ednei. Motanul nostru habar n-are cum arată o pisică (la cât era de rătutit când a venit la noi, nici nu cred că-și mai aduce aminte cum arătau mama și frații lui) și cred că felinele din viața lui suntem chiar noi. Eu oricum dialoghez cu el într-un limbaj al noastru, deci cu atât mai plauzibilă mi se pare varianta asta. Yoda nu a ieșit niciodată din casă, e vaccinat și deparazitat cu sfințenie, mănâncă doar ce ne-au recomandat veterinarii și e foarte foarte curat. Am avut și noroc pe toată durata sarcinii de un medic destupat la creier, care s-a asigurat că nu ne bate vreun gând să-l dăm. Și nu, nu ne bătea deloc.

Ei bine, de unde noi ne tot făceam scenarii despre cum o să vină Yoda să vadă ce și cum după sosirea Ednei acasă (da, motanul este de o curiozitate apoteotică), băiatul nostru cel înțelept a decis să nu intervină aproape deloc în toată această nouă aventură. A avut o perioadă în care ar fi făcut orice ca să aibă acces în zonele între timp restricționate (camera Ednei și dormitorul nostru), dar ne-am dat curând seama că interesul lui erau doar jucăriile micuțe care apăruseră între timp. Din momentul în care a primit una dintre ele, strădania și interesul lui s-au estompat. A adulmecat de vreo două ori fetița până acum, dar cu sfială și păstrând distanța. În rest – nimic.

Încercăm să nu-l neglijăm, ne jucăm cu el când avem cum, avem grijă să nu-i lipsească apa și mâncarea, din fericire are în continuare mult spațiu de alergat, cățărat, stat la soare și claunit după pofta inimii, așa că nu pare deloc marcat de noua noastră formulă de viață. Își găsește singur pretexte de joacă și mă bucur că, după sterilizarea oarecum prematură, înainte de un an, nici nu s-a îngrășat, nici nu i-a dispărut pofta de hârjoneală. E un motan mare, care se crede încă mic și se comportă în consecință. Așteptăm vremea când Edna (care l-a urmărit până acum o singură dată cu privirea) va deveni, probabil, o mașină de apucat, scărmănat, chiuit și flocăit. Vom fi pe-aproape, ca să le facem interacțiunile mai puțin contondente.

Poate e prematur să spun asta, dar mă obișnuiesc treptat să trăiesc în prezent, deci o spun fără teamă: am un copil mic și mă simt minunat, nu împovărat, preocupat suplimentar, agasat, îngrijorat, modificat drastic față de etapa anterioară. Mă bucur să văd la fiecare pas transformările copilului meu, să observ că i-au mai crescut genele de la o zi la alta sau că-și ține singură capul înainte de termenul obișnuit, să o aud scoțînd sunete noi și din ce în ce mai articulate, să mă topesc de plăcere la mocuțele pe care le face când îi dăm să miroasă anason, cimbru sau alte arome… Sunt recunoscător că am activități care nu mă obligă să fiu opt-zece ore pe zi departe de copilul meu, într-o postură nefirească, pe care s-o accept doar presat de niște credite sau alte „trebuie” și că mama lui își poate organiza activitățile cu aceeași flexibilitate, astfel încât să ne putem mișca în jurul Ednei cât mai comod și util pentru ea. Mai vedem ce-o mai fi :)