BUCĂTAR???
Sunt cinci ani de când drumul meu este indisolubil şi inevitabil legat de bucătărie. Toţi cei cinci, cu o reflecţie permanentă online. Am mai scris despre asta, dar e un lucru care îmi vine în minte aproape în fiecare zi, cu aceeaşi prospeţime, poate de fiecare dată când îmi readuc aminte cât sunt de fericit. Recapitulând, drumul meu prin industria comunicării n-a fost nici dificil, nici chiar sinuos. Asta pentru că, deşi majoritatea poziţiilor mele au fost de coordonare, am ales inconştient să învăţ în permanenţă. Am învăţat de la toţi cei cu care am interacţionat, de la piarişti şi jurnalişti, de la agenţişti şi publisheri. N-am plecat de nicăieri concediat (în afară de momentul eMAG, unde prestam servicii pe factură şi nu puteam fi obligat să-mi fac PFA, sic!), de fiecare dată am decis să schimb locul în care mi-am considerat misiunea încheiată sau imposibil de continuat pentru un altul, mai potrivit momentului meu de atunci. Şi pot spune că fiecare experienţă nouă, fiecare mecanism la care mi-am adus contribuţia, m-a ajutat să învăţ şi mai mult. Suficient cât să stochez mai degrabă impresii pozitive decât mâhniri. Am câştigat şi două sute de dolari pe lună, şi patru mii. Am cărat şi cu cârca, am şi avut ocazia să stau la masă cu „oameni mari”. Am scris şi ştiri de PR fabricate şi penibile pe care alţii le-au publicat cu poftă, am executat şi bugete cu cinci zerouri. Am şi rânit prin glod, am şi câştigat pitch-uri în faţa unor agenţii galonate. Am fost şi client, şi departament, şi executant, şi agenţie. Şi le-am făcut pe toate cu bucurie şi drag.
Numai că treaba asta cu bucătăria a presat atât de tare în arterele mele, încât de la momentul 2008 chiar nu m-am mai văzut făcând altceva ca şi ocupaţie principală a drumului meu prin această existenţă. Pentru că trebuia să-mi dau timp să învăţ, aşa cum învăţasem şi în anii anteriori. Pentru că trebuia să-mi dau spaţiu să experimentez şi să verific, să ating şi să dezvolt. Ceea ce am şi făcut şi deloc nu-mi pare rău. Şi de atunci, în fiecare zi aproape, să zicem cam de fiecare dată când îmi dau seama că sunt fericit, îmi aduc aminte de consternarea şi de aproape scârba cu care unii au pus problema atunci, la momentul fericitei mele reorientări.
„Bucătar???”…şi li se umfla gura cu o purgaţie intelectuală acid-acrişoară. Li se bulbucau ochii a dispreţ şi li se cimpoiau obrajii a milă îngrozită. Adică tu laşi toate astea, laşi o carieră decentă şi curată, laşi relaţiile astea parfumate şi birourile astea aerisite, laşi lovelele astea gustoase ca să fii..ce? BUCĂTAR??? Am mai scris pe undeva că fericirea n-are nicio legătură cu preţul pe care-l plăteşti pentru un costum de haine. Şi nici măcare n-am scris-o doar eu. Departe de a fi nefericit în conjunctura anilor mei buni de practică şi specializare în comunicare de toate felurile, bucătăria doar m-a dus un pas mai aproape de fericirea misiunii autentice. Desigur, nu m-ar fi luat nimeni în seamă dacă n-aş fi devenit un bucătar sensibil, care ştie să vorbească şi să scrie, să pună un dram de filosofie în fiecare ceapă tăiată mai mult sau mai puţin egal. Dar pentru asta mulţumesc anilor mei anteriori, de la care am învăţat în fiecare zi.
Avem aşa, un fel de scârbă intelectuală de a accepta creativitatea şi caracterul generator de filosofie al multora dintre muncile care nu pot fi făcute doar stând cu fundul pe scaun, scriind la un computer şi vorbind la telefon. Am mai scris şi asta, punem un fel de anatemă a dezgustului pe umerii a tot ceea ce presupune şi îndemânare fizică, nu doar brain wrestling pasiv. Dar bucătăria nu e decât o ocupaţie ca oricare alta. Poate doar mai frumoasă decât altele şi cu beneficii primare şi poate, ceva mai sincere, pentru cei care beneficiază de pe urma ei. E nevoie de mult creier în bucătărie, dragi intelectuali rasaţi şi parfumaţi. Iar unii dintre noi chiar ştim să citim, ba chiar şi să scriem. Păzea! :)
Cele mai voi