B’ESTFEST AFTERSHOCK

Un epilog foarte bun pentru un eveniment despre care se va vorbi multa vreme dupa incheierea lui. Deocamdata doar foto, revin si cu povestile cit pot de repede, in cursul zilei.

ROSS THE BOSS

Vorba unui prieten, sunete care ne-au armonizat copilaria. Si, vorba vocalistului, „daca voua va plac astea noi, noua ne plac mult alea vechi”. Surprinzator de multi copilasi devotati inversunarii luptatoare multumita unui sound care nici pe vremea mea nu trezise prea multe spirite in Romania.  Cind vad vreo trei sute de baieti si fete care stiu versuri Manowar pe de rost, parca imi licare o speranta ca poporu’ asta mai are o sansa :D. Ce pot sa zic despre Ross The Boss? Cind ai cintat o viata intreaga cu Manowar si iti faci propria ta gasca, doar n-o sa cinti ca Genesis, nu? Chiar daca s-a chinuit mult, vocalul n-a reusit decit sa-mi deschida pofta de reascultat vechile „arii” ale lui DeMaio. Ati observat cit de des o striga asta pe ma-sa in textul pieselor?

PRIMAL FEAR

Varianta foarte buna de pregatit publicul pentru capul de afis. Primal Fear sint una dintre acele trupe la care vocea rupe norii, instrumentele functioneaza ireprosabil, aparitia scenica taie resuflarea fetelor credule si baietilor aflati in dilema, dar ceva in toata chestia asta lipseste. Sint destule trupe in lume care mi-au lasat senzatia asta. Nu-ti displac, pe moment te fura riff-ul sau forta sound-ului, dar de indata ce tac realizezi ca nu ti-au lasat nimic si ca, probabil, nu le-ai recunoaste niciodata piesele daca nu le-ai asocia cu o imagine, care pentru Primal Fear este destul de usor memorabila.

JUDAS PRIEST – Atentie, poze oribile!

Un show magistral si, cel putin pentru mine, rescolitor de trairi confuze, de adolescent hartuit de toate bolile de personalitate aferente acelor virste. Am luat pe piept toata ploaia de schije a unei prestatii mai mult decit demne si cu siguranta asteptate suficient. Mult respect pentru icon-urile care imbatrinesc cu bun simt si care stiu sa-si consume postura de zeitate paminteana ca si cum ar multumi Gratiei pentru talazul de dragoste revarsat dinspre public catre scena. Halford este unul dintre acei artisti care ma fac sa cred ca, indiferent de succesul oricarui muzician din lumea larga, rock-ul nascut sub insemnele coroanei britanice va avea intotdeauna o aura mai puternica, va crea o legatura mai solida cu publicul si va sti intotdeauna sa-l valorizeze mult mai trainic.

Halford si Priest au reusit sa nu-si dezamageasca publicul atit de setos de ei chiar daca anii au lasat urme adinci si in voci, si in degete. Halford n-a fost niciodata un vocalist, ci un creator de stare. Ori asta a insemnat din plin show-ul de la Bucuresti. Cu o aparitie luciferica, investmintat intr-o mantie argintie, purtind in mina stinga tridentul scaparator de rock, apoi pe un tron al deplinei abandonari in vibratia aproape palpabila venita dinspre public, mai apoi pe celebrul Harley la bis… Halford a acoperit intreaga scena cu o prezenta de vrajitor infernal, si-a jucat impecabil rolul de negutator de suflete si de centru energetic al universului sau inconjurator.

Ce pacat ca sunetul a fost mult sub nivelul prestatiei… Uneori toba prea tare, basul prea infundat, apoi amindoua inabusite si aglomerate, vocile mult acoperite de instrumentatie, ba chiar solo-uri de chitara inecate in sectia ritmica si-asa greu separabila ca auditie.