Apelativele mele

Toma Caragiu

Ca să vezi comuniune întru genialitate precoce fără penetrare: azi m-am trezit întrebându-mă dacă lui Petreanu i-o fi spus cineva vreodată „Penetreanu”. Asta după ce am citit un snippet din Gmail „Kitty Cepraga” în timp ce el scria „City break la Praga”. Şi după ce am aflat că „amăruiul” îşi spune uneori el însuşi aşa şi că Groparu Nemernic l-a insectarizat chiar sub acest nume la el în blogroll, un alt distins m-a provocat la introspecţii nominale de data asta în propria ogradă. Căci da, numele meu „de familie” a fost întotdeauna mană cerească pentru erori sau glume mai mult sau mai puţin bune. Cât despre apelative şi porecle…ţin-te, pânză!

Copilovici. Uneori în comunicări oficiale venite prin poştă. Copulovici. Nu mai are nevoie de explicaţii sau exemplificări. Uneori simpatic, alteori de-a dreptul dezagreabil, ca în cazul unui copylefter din Pro, veşnic îmbuibat de diverse substanţe pe care-şi baza genialitatea pentru promo-uri cu Cichi Cean. Oponovici. În scrisoarea de la Şcoala Populară de Artă Piteşti, în care eram anunţat că am fost admis la clasa de…violă :) Nu m-am dus să deprind cu violajul, că nu era treabă cuşeră. Toporovici. Citat într-un articol dintr-un ziar băcăuan, pe vremea când făceam cumul de funcţii (secretar literar/piarist novice/buzdugan antemergător/vânzător de nasuri de plastic/încărcător-descărcător) la chestia aia numită, într-un moment de rătăcită infatuare, „Teatrul” Masca. Unii, puţini, mi-au spus Copel după ce au aflat originea numelui. Ba într-o zi, la câteva luni după ce a apărut Kopel’s, m-am trezit în curte cu Moscu Kopel, regizorul, pe undeva curios şi în mare parte îngijorat că poate încearcă cineva să tragă foloase de pe urma celebrităţii lui neprotejate la OSIM. Bine, mă, Microsoft… În general, mai toată lumea mi-a spus Copo, mulţi îl folosesc şi astăzi. L-am folosit şi pentru contul meu „brazilian” de Facebook şi abia apoi am aflat că înseamnă „pahar”. (La faza asta cineva, la Singapore, rânjeşte cu satisfacţie şi îşi dictează „Păi sigur că da, e predestinat, alcoolicule bisexual bolnav psihic care eşti!”)

Nici cu poreclele n-am stat chiar rău. La Piteşti, în curtea blocului, lucrurile au fost tranşate rapid. „Cei mari” îmi spuneau Papagalul. Pentru că vorbeam mult şi îi îngânam. Ceilalţi, de vârsta mea sau pe-aproape – Porcu’. Go figure… De la un timp, a apărut şi a treia poreclă. „Marşîncasă!”. Asta deoarece aşa eram eu invitat, cu (s)urlet reverberant din blocul vecin, la cină sau la explicaţii casnice despre cine ştie ce mai făcusem pe neplacul „săpânirii”. Ţin minte că am avut o perioadă, înainte de şapte ani, când începusem să înghit tot felul de corpuri străine. Bucăţi de jucării, bolduri, chestii gustoase. „Iubitul” (tată de altă familie) tutorelui meu legal mi-a atribuit atunci simpaticul Ţiţi Piuneză. Apoi tot el, „Tata Mircea”, mi-a stabilit un alt apelativ pe termen lung. Pentru că mai tot timpul aveam pe faţă şi pe braţe vânătăi, urme de bătător de covoare, dungi de la furtunul de evacuare al maşinii de spălat sau zgârieturi făcute cu unghiile lungi, perfect întreţinute şi date cu ojă, am devenit Zdrelea. „Tata Mircea” era activ în structurile comuniste de la Piteşti şi foarte combativ la adresa istoriei legionare. Dar un mare admirator al lui Toma Caragiu. Pentru cei care nu ştiu, „Zdrelea” este apelativul ironic atribuit de pesonajul Caratase lui Corneliu Zelea Codreanu în „Actorul şi sălbaticii”.

Cam astea ar fi. Dacă aveţi poveşti despre poreclele voastre, abia aştept să le citesc :)