FIIIIIIGAAAAAROOOOO!

O mochetă roşie. Un culoar delimitat de stâlpişori cu şnur şi gărzi de corp. Limuzine şi vedete. Fotografi şi bliţuri. Şi multe strigăte. „Tom! Megan! Jude! Drew! Linda! Jennifer! Leonardo! Bob! Over here!” Strigăte insistente, lineare, pe acelaşi ton, repetitive, enervante, plictisitoare. Nici măcar unul dintre fotografi nu se desprinde din pluton cu ceva de genul

Toţi vrem să ne facem auziţi, nu? În afară de submisivii prin structură, fericiţi că pot trece neobservaţi. În rest, fiecare vrea puţină atenţie, măcar o fracţiune de secundă pe care uneori o considerăm mai mult decât suficientă. Un sfert de secundă furată doar pentru noi. Pentru fotografia noastră, pentru proiectul nostru, pentru opera noastră unică, pentru răhăţelul viu colorat cu care ne mândrim. Sau nu. Poate că în acea bucată de secundă sperăm să primim şi atenţie, şi feedback. Neapărat constructiv. Musai.

Nu e suficient să urli. Nu e suficient să tragi de mânecă. Nu e suficient să stropeşti cu cerneală ca să primeşti atenţie. Nu e suficient, nu e nici măcar insuficient, este de-a dreptul inutil. Truism: vedetele de pe covorul roşu nu întorc capul către lentila ta doar pentru că le-ai strigat / urlat numele. Numele lor îl ştie toată lumea, tu poţi fi oricine. Poţi deveni, brusc, mult mai interesant, când încerci să atragi atenţia altfel decât o fac ceilalţi. Poate fi chiar chiar şi o treabă pe care unii ar putea-o considera vulgară. Se cheamă că, oricum, te-ai străduit.