Posturi cu tagurile: "zahar"

Asta îmi propun să fie o serie de însemnări despre chestii faine sau măcar experimentale de pus pe limbă în Brazilia. Şi dacă reuşesc în următoarele zile să mă ridic la nivelul intelectual al lui Go Pro Hero 3 Black Edition (în august am avut şi Silver Edition vreme de vreo treizeci de secunde, până mi-a zburat-o un val de pe cap cu tot cu hamul despre care abia mai apoi am aflat că nu e pentru uz subacvatic) probabil că le voi ilustra şi cu nuşte clipuri cât de cât decente. Deocamdată doar iPhone.

caldo de cana

Caldo de cana e suc de trestie de zahăr. De cele mai multe ori, pe margnea drumului şi la intrarea/ieşirea de pe plajă. Tulpina de trstie crudă vine „de la ţară”, e cojită cu un cuţitoi straşnic şi nelipsit din dotarea brazilienilor care au o treabă cu natura, apoi spălată cu apă. Pentru un pahar mare cu suc, nenea sau tanti de obicei folosesc o bucată de vreo douăzeci şi cinci de centimetri. Trestia trece printr-o presă rece, de cauciuc, activată de un motor simplu, alimentat cu gazolină, iar sucul se scurge printr-un canal metalic direct în vasul de colectare, printr-o sită obişnuită care opreşte eventualele bucăţele mărunte de lemn. După prima presare, pe tulpina aplatizată ajung bucăţele de ghimbir şi de lămâie iar operaţiunea cu presa se repetă de încă două sau trei ori.

Vânzătorii au tot timpul cu ei o cutie termoizolantă cu gheaţă (brazilienii nu beau mai nimic fără gheaţă), pahare de unică folosinţă şi paie. Eu nu beau, că nu-mi permite religia, dar cu siguranţă e un deliciu de neratat pe-aici. Prefer apa de cocos, despre care o să vă povestesc curând. Spor la piftie!

„Copiilor le place zahărul.” „Dă-i copilului, că pofteşte…” Ba nu, mă! Niciodată! Contrar tuturor teoriilor generate şi susţinute de babe băloase şi decrepite, transmise prin umori şi „educaţie” mai tinerelor vlăstare care se împuiază de cele mai multe ori arbitrar şi pe nepregătite, refuz să accept că ne naştem cu pofte în guşă, cu predilecţii papilare sau înclinaţii gustativ-morbide.

Nu-i vorbă, sunt pe toate drumurile ciumăfaiele oţărâte care, eşuând (şi) în procesul educativ, au nesimţirea şi insuficienţa cerebrală agresiv-galopantă să trâmbiţeze de prin cotloanele propriei şi nemărginitei lor putrefacţii mentale despre cum că ne-am naşte chiar predestinaţi binelui sau răului, lăcomiei sau anorexiei, pantofilor cu toc sau şlapilor cu tanga. Şi au dreptate, e mult mai simplu să musteşti în propria pastă neuronală decât să depui cât de cât un efort minim pentru a-ţi extrage conştiinţa din propriul anus cu arome întunecate. Că e cald, e bine…

Băi, lepre comode şi decervelate, din cele mai multe puncte de vedere, copiii voştri sunt rezultatul propriilor voastre procese şi al propriilor voastre decizii aparent mărunte şi în fapt uriaşe pentru conştiinţa celui pe care atât de des aveţi convingerea că, prin simplul fapt că l-aţi procreat, se cheamă că măcar pe jumătate (jumătatea bună, a haitei din care vă trageţi) aţi şi rezolvat treaba. Cealaltă jumătate de treabă ar fi trebuit s-o rezolve coechipierul de coţăială şi rate la bancă, dar aia e, nu aveţi nicio vină că neamul lui e de proastă calitate, nu părea când a zis „da” la Starea Civilă. Starea lui de boaită!

Cu mâna voastră băgaţi în gura copiilor tot ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni „poftă” sau „răutate”. Cu tidvele voastre părăsite decideţi că unui copil care nu a pus niciodată gura pe ciocolată e omeneşte să-i placă treaba asta. Cu falangele voastre ucigaşe le puneţi zahăr şi sare în tot ceea ce crede pateul vostru cerebral că vor înghiţi copiii mai lesne, mai cu bucurie, mai abitir. Pentru că amarul profund al propriilor voastre angoase este, la rândul lui, victima conştientă şi suma tuturor păcălelilor pe care vi le administraţi zilnic. Vă hrăniţi propriile frici şi supărări flaşte pe „viaţă”, „societate” şi „sistem” cu amăgirea dulce a unei morţi lente pe care o injectaţi cu abnegaţie şi în cutiile pe care le doriţi musai după chipul şi asemănarea voastră.

Ştiu copii care nu au atins zahărul şi sarea în formele lor sintetizate până târziu, spre vârsta la care procesele lor au devenit conştiente, când „testul” începe să conţină şi baza a ceea ce voi le strâmbaţi din start, tot de frică: libertatea de opţiune. Şi sunt nişte copii cel puţin normali. Ceea ce nu se va putea spune niciodată despre aceia cărora le înfundaţi un pufulete sau un biscuit în bot oridecâteori vreţi să-i faceţi să tacă sau să-i răsplătiţi că au tăcut.

Şi pentru că aveţi o conştiinţă de dimensiunea unei seminţe de in şi verticalitate aidoma spaghetelor fierte, vă veţi simţi de fiecare dată îndreptăţiţi să daţi vina pe alţii în toate aceste mici crime pe care le înfăptuiţi zilinc. „Mă-ta i-a dat prima oară!”. „A văzut la magazin şi a cerut.”. „A mâncat de la copiii din curte.”. „A văzut la televizor.”. Atunci măcar aveţi bunul simţ să recunoaşteţi că „mă-ta”, vecinii şi televizorul vă cresc odraslele. Şi abandonaţi cursa, dragilor, că e mai mare păcatul să vă chinuiţi şi să-i chinuiţi şi pe alţii doar aşa, „de-un capriţ, de-un pamplezir”.