„Coa’e” şi „coiţe” – un apelativ oribil

vineri, 4 iulie, 2014 la 3:55 pm

O vreme am crezut că e folosit mai degrabă de generaţiile până în 25. Un prieten bun, aflat şi el în partea mai umbroasă a „treizecilor”, avea acum câţiva ani o prietenă în bobocimea „douăzecilor” (trecem toţi prin asta la un moment dat, nu-i aşa?). Dezinhibată şi zglobie, i-a servit-o dintre perne, cu zâmbet ilegal de şăgalnic bietului grizonant: „Hai, coa’e…te duci şi tu la duş?”. Reproduc textual: „Băi, deci am simţit cum îmi pleacă zmetia din umăr. Mi s-au încleştat fălcile ca atunci când, rar, mă înjură cineva de mama.” Zău că ştiu cum face respectivul când îl înjură cineva de mama dumisale şi cred că numai un strigăt gâtuit al înţelepciunii „dintre două vârste” i-a amorţit intenţia naturală a preacinstitei zmetii.

Coité

Coité este un fruct rotund, verde şi foarte mare, specific zonei de Nord şi Nord Est a Braziliei.

Panoramare cu raf de la dreapta la stânga, pe repede înapoi. Studio micuţ, de fapt un colţ din vechiul mare studio de înregistrări, transformat într-un studio mai mic, în principiu doar pentru voci. De această dată, însă, protagoniştii sunt cam de aceeaşi etate. Unul – artist truditor şi coproprietar de studio. Celălalt – decât artistă. Artista îşi înghite restul de merdenea, adună pasta rebelă de foietaj de pe gingii, într-un demers coroborat de gimnastică facială şi prevenţie stomatologică, tuşeşte umed în pumn şi plasează botul în pop-stopper-ul microfonului profesional. „Gata, coiţe, dă-i drumu’!”

„Coiţe” e muzician cu şcoală, orchestrator consacrat şi producător al unui procent însemnat din muzica pe care ea, artista, o auzea la radio chiar în zilele (cele trei) în carea „mai trăgea un album”. Din burticile în care merdenelele stăteau stivuite cu delicateţe, Minodora la Maxim(um?) îngăla nazal triluri pe care Domnul „Coiţe” le cosmetiza „ca să fie ceva frumos”. O vreme a tresărit surprins la fiecare nouă strigare de dincolo de geamul studioului, apoi s-a obişnuit, apoi s-a amuzat. Căci altfel probabil nu aş fi intrat în posesia poveştii.

Ne întoarcem pe axa timpului către un moment mai recent. Un alt muzician, de data asta unul cel puţin la fel de talentat ca producătorul de mai devreme. Genul energofag, spontan, gălăgios, sufocant uneori, dar extraordinar de bun la suflet, de muncitor şi de plin de har. Îl ştiţi pe Chiba, băsarul? Logic, toţi îl ştim pe Chiba. E un megatalent, un basist excelent şi foarte versatil, capabil să-ţi dea fiori pe şira spinării pe un întreg evantai de stiluri. Mai rar pentru un basist şi cu atât mai rar pentru unul care încă „atacă” job-uri variate, de la nunţi până la recitaluri simandicoase de jazz foarte cult. Chiba e român „de etnie”, ca mulţi alţi muzicieni excepţionali din România.

„Zici că sunt blestemat. Nu e concert sau spectacol la care să vin ca spectator şi să nu mă întâlnesc cu Chiba. Băi, deci zici că aşteaptă undeva, pitit, să mă opresc de vorbă cu un grup cât mai mare de cunoscuţi, în pauză sau după spectacol. Fix atunci apare Chiba, cu faţa lăţită toată de zâmbet şi cu palma dreaptă ridicată a „high-five”: „Hăăăăăăăăăăăăă! Hai noroc, coiţăăăăăăăăăăăăăă! Ce faci, coiţăăăăăăăăăă?”

Pe o scară de la zero la zece apelativul ăsta mi se pare la nivelul cinsprezece de nasol. Nu-l folosesc pentru că, la cât sunt eu de vizual în exprimare, mi-ar fi imposibil să-l rostesc fără să-mi şi imaginez „adrisantul” sub forma respectivelor protuberanţe chelboase. Dar îl aud din ce în ce mai des şi abia aştept epoca în care şi formula asta va fi intrat în istoria lingvistică urbană, alături de „gen”, „să moară Gibilan” şi altele.

EXILAŢII EMIGRANŢI ROMÂNI

miercuri, 11 septembrie, 2013 la 6:56 pm

Ajung la concluzia că mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării lor de origine experimentează un fel de complex fals al exilatului. Cine a plecat din România, a plecat pentru mai binele lui propriu. Fianciar, sentimental, spiritual, geografic, geodezic, carstic sau piscicol. Indiferent de statutul său social din ţara de origine, demersul emigrării a fost dictat de motive pur personale. Sigur că ştiu multe situaţii în care cei care au plecat au luat decizia asta din motive generate de mersul anapoda al multor lucruri din România, dar gestul în sine a vizat nimic altceva decât îmbunătăţirea propriului trai şi propria fericire a celor care au plecat. Şi pentru că „bunele obiceiuri” nu se pierd aşa uşor, polarizarea rămâne sportul preferat al românilor şi dincolo de hotarele ei.

Interesant e că pseudoexilaţii ăştia sunt de ambele feluri: patrioţi mucăiţi, care smiorcăie tristelnic de fiecare dată când în ţară cineva trage o băşină cu stropi, dar şi huiduitori viscerali, care la fiecare năsărâmbă mioritică găsesc un nou prilej de a ridica degeţelul moralizator sau de a beşteli dirigenţial „poporul” care (vai!) nu mai are nicio şansă întru iluminare şi îndumnezeire… Ca şi cum, de îndată ce s-au propăşit prin străinătăţuri, ei fie descoperă cât de tare-şi iubesc ţara, fie au o viziune mult mai clară asupra realităţilor româneşti şi se dezic viguros de nenorocitul de popor care-şi permite să populeze în mod necorespunzător aşa o ţară frumoasă. Ba pardon, există şi specia care prezintă, bipolar, ambele caracteristici. Dar asta e o chestiune pur medicală, care mă depăşeşte.

Cred că oamenii ăştia uită sau omit cu neobrăzare câteva lucruşoare. Unul dintre ele, de pur bun simţ, ar fi chiar cel despre care vorbeam în primul paragraf. Atâta vreme cât nimeni nu le-a suspendat cu forţa calitatea de român, decizia personală nu-i transformă nicicum în exilaţi. Apoi, fără urmă de supărare, faptul că o parte din cariera noatră de români am fost parte din „sistem” şi la un moment dat am decis să ieşim din el, nu ne scuteşte în niciun fel de responsabilitatea de a fi fost una dintre rotiţele care au ajutat mecanismul să funcţioneze în formula şi în direcţia pe care acum o căinăm sau o mustrăm. Nu ne umple nici de glorie, nici nu ne plasează pe soclul victimei şi cu siguranţă nu ne permite să-i luăm la ştangă pe aceia care nu au decis la fel ca noi. Nicidecum în ultimul rând, cu cât vociferăm mai aprig, indiferent de sensul (mai degrabă nonsensul) în care o facem, cu atât mai apăsat ne subliniem incapacitatea de a fi schimbat ceva în România şi cu atât mai vârtos ne zugrăvim eşecul în demersul natural de a ne face sociatatea mai…trăibilă.

Îmi permit să cred că fac parte dintre aceia care nu au plecat din România stuchind în urmă sau fugind de români. N-am plecat din ţară „ca să fac bani” sau „pentru că acolo nu se poate trăi”, aşa că-mi rezerv dreptul la decenţa de a nu mă alătura niciunuia dintre cei doi poli. Românii o vor duce bine sau rău indiferent de crizele pro şi contra lor ale istericilor de ambe orientări. Poate ne gândim din nou la asta când rezultatul alegerilor va fi decis de votul „românilor din străinătate”, această păpuşică Chucky electorală a ultimului deceniu.

UN BĂIAT

marți, 3 februarie, 2009 la 3:56 am

Noaptea trecută, iar Gmail îmi arată că fix acum 24 de ore, fratello mi-a trimis trei linkuri. Trei clipuri de pe YouTube. În ele, un motiv nou pentru păreri de rău şi tristeţi naţionale, dar şi un puternic motiv de mîndrie. Probabil că generaţii întregi de flecari şi băieţei cu figuri nici n-au auzit de el. Probabil că alţii, mai vîrstnici, erau prea ocupaţi să-şi plîngă nimicnicia sau să-şi toarne vecinii, la vremea cuvenită. Un individ care mie mi-a rămas în memorie în primul rînd pentru ceea ce pe-atunci nu ştiam că se cheamă spirit ludic sau fericirea predestinării pentru succes. Filmul de mai jos nu este singurul pe care-l puteţi găsi, dar am multe motive să mă bucur că vi-l pot împărtăşi. Ar fi bine să-l urmăriţi pînă la capăt, pentru mine este, în măsuri comparabile, inspiraţie, admiraţie, confirmarea unor convingeri puternice…

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=W2yEtuRI0aA]

PRIN ROMÂNIA URÎTĂ

luni, 29 decembrie, 2008 la 10:04 pm

doi romaniVouă vi se întîmplă să citiţi prostia sau răutatea pe feţele oamenilor pe lîngă care treceţi pe stradă sau pe care-i vedeţi în jur? Cînd eram copil, o auzeam deseori pe sor’mea spunînd despre cîte cineva că „are stigmatul prostiei întipărit pe faţă”. Ce bine-ar fi să poţi vedea asta la toţi proştii… Numai că mulţi proşti sînt deghizaţi, te păcălesc cu cîte o sclipire a ochilor sau cu vreo grimasă cît de cît expresivă, pe unii îi păcălesc cu hainele pe care le poartă, cu funcţiile pe care le ocupă sau cu averile pe care le posedă.

Tot cînd eram mic mi se întîmpla să adorm întrebîndu-mă ce face exact în acea clipă un om pe care-l văzusem în timpul zilei sau cu mai multă vreme înainte. Mi se întîmplă şi acum să-mi aduc aminte figurile oamenilor din cartierul în care am copilărit, babele de pe la cozi sau securiştii pensionari care se ocupau de ordinea cozii, vînzătoare sau simpli mitocani trecători. Da, sînt dintre aceia care se zgîiesc la oameni şi care i-ar fotografia pe toţi. Aş fi un mare colecţionar de portrete bune dacă aş avea timp doar pentru asta.

TARA CU FEMEI SARACE

luni, 3 noiembrie, 2008 la 10:54 am

Mi se nazari o chestie cam nasoala: romancele isi aranjeaza parul doar la citeva luni si musai inainte de vreo nunta, apoi trag sa le „stea” coafura pina marti-miercuri in saptamina de dupa. Sau nu doar ele?

NISTE SOFERI

luni, 1 septembrie, 2008 la 12:38 am

Nu sint nici bulgarii usa de biserica in trafic, au o doza pronuntata de cretinism auto, dar cununa de lauri merge si de data asta la confrati si concetateni. Dupa ce doi bacauani suiti in pejo „de la firma” au tinut sa-si demonstreze veleitatile in jurul nostru inainte de Sofia (mers in tandem, depasit coloane etc.), la granita cu Grecia, Nea Urs ghie la Cluuuuj ne-o trintit pe toti in petiol cu o pilda adinca: apa ce daca-i pentru aftobuze? daca-i libera apai om trece si noi… S-a retras oparit dupa citeva minute in care nu l-a bagat nimeni in seama si a luat coada de la capat. In fata lui mai era un bucurestean, dar ala avea ceva complicatii si de-asta il trasesera acolo.

ATENTIE, CAD TZOAPE!

luni, 9 iunie, 2008 la 10:10 am

Vineri noapte am fost in TWICE! Whoaaaa… Cred ca nu mai calcasem pe-acolo de citiva ani buni. Cu siguranta ca nu este una dintre destinatiile mele de pierzanie frecventa (sau destinatie frecventa de pierzanie?), asa cum greu mai identific un club in care sa dea casa cu masa incit sa pot zice ca da, ala e locul! Ocolesc Twice-ul din cauza caldurii infernale, a pustimii in cantitati necontrolate, a muzicii proaste si a mirosurilor patrunzatoare, care te pot lua prin surprindere in orice clipa.

FURA TU, DAR DA-MI SI MIE…

miercuri, 4 iunie, 2008 la 10:12 am

Am febra musculara. La muschiul scrisului. Luna asta m-a transformat intr-un elev lenes cind vine vorba de scris. Bunaoara la insemnarea asta am scris prima data titlul. „Domnu’ Oprescu, chemati un doctor!” Nu scriu niciodata titlul inainte de insemnare. Probabil ca pina la final o sa-l rescriu, mi-e lehamite sa vorbesc despre Oprescu, despre buldog, despre parasutistul Diaconescu, despre mihnirea produsa de Orban sau despre stolul de papagali Gusa-Pavelescu- Stefanescu.

Ma intorc dintr-o romanie trista si murdara, cu oameni mari si saraci, cu oameni mici si imbuibati. Romania asta din care vin eu este proiectia fidela a Romaniei intregi, in care o suta de oameni cu cinzeci de gipuri controleaza totul, sfidind pe oricine. Eu am cistigat oameni, experienta, intelepciune, rutina, bani. Candidatul meu a cistigat, sper, invataminte bune pentru o eventuala incercare in viitor. Oponentul sau a cistigat inca patru ani de afaceri grele, controlul asupra unui mare oras mic, in care interesele imobiliare sint gigantice.

A PATRA ZI DE SAMIT

sâmbătă, 5 aprilie, 2008 la 1:59 am

Previzibil, dominata de judoka Putin, care mi-a confirmat prin prestatie arsenalul semiotic de la scara avionului. Baiatu’ stie cine este, ce robineti are la indemina, mai stie ca mai toata lumea are nevoie de el, asa ca se comporta in consecinta. Absolut fiecare gest, privire sau intonatie a spus acelasi lucru si a intregit o partitura a trufiei daca nu ostentative, macar controlate. Basescu a baletat din nou si s-a gudurat cu masura cind a fost laudat pentru „ce frumos ati decorat p’aici…”.

Doamna americana si-a continuat periplul prin romanismul aseptic. Astazi – cu pionieri deparazitati, sapuniti, aranjati, adevarati exponenti ai celuilalt sistem infloritor al Romaniei: invatamintul. Mi-am adus aminte de Mladin, Diana „Codex” si Duban, de adunari spontane aranjate cu mina, de naclairi pionieresti pe toti obrajii… In definitiv ce ar fi trebuit sa-i aratam Laurei Bush? Asta, asta sau asta? Sigur ca nu, pe-astea le stie si fara sa i le aratam noi.

ASTA DA, NENE! DA!

luni, 7 ianuarie, 2008 la 8:24 am

„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.” De ris! E posibil sa-mi fi scapat mie, sa fi intrat deja in categoria „clasici in viata”, dar nu-l stiam.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=qQa1ZOxZgZA]