Posturi cu tagurile: "evia"

De citiva ani imi recompun din fragmente parca vechi sau trecute stari ale unor existente anterioare. Sint reactii ale fiintei mele pe care nu le pot identifica rational sau macar conjunctural, ale caror motive nu le gasesc un inteles explicabil. Singura care poate fi cit de cit bazata pe elemente reale ar fi admiratia si, in acelasi timp, compasiunea pentru evrei si aproape tot ce este evreiesc. In cazul asta macar pot pune totul pe seama originilor bunicului meu, nascut la Tirgu Frumos intr-o familie de evrei cu vreo opt sau noua copii, dar care a abandonat religia iudaica in timpul Razboiului 2. La fel de usor imi pot explica atractia pentru tot ce e corcit si cu singe amestecat daca iau in calcul ca bunica (tot dinspre mama) era bulgaro-macedo-romanca.

Din categoria “inexplicabile” ar fi sentimentele puternice si incontrolabile pentru Irlanda si irlandezi, pentru limba portugheza si pentru apa. In toate formele ei. Cu ocazii de felul celei de acum, cind sint inconjurat de apa, ajung la concluzia ca as putea trai pur si simplu pe fundul unei mari sau al unui ocean. Sint in stare sa stau cu orele in apa, sa ma scufund, sa inot, sa respir prin toti porii, sa ma imprietenesc cu tot ce misca sau nu in adincul apei. De-aia mi-am luat masca si teava, ca sa-mi pot exercita simturile primordiale in interiorul ei. Din pacate natura nu-mi permite sa si interactionez prea mult sau pe cit de mult mi-as dori cu societatea subacvatica, asa ca sint nevoit sa-mi pastrez pozitia de outsider.

Stiu ca par numele a trei fotbalisti sau baschetbalisti de la Panatinaikos, dar astazi scriem despre gastronomie greceasca din chiar leaganul si scutecele zeilor olimpieni. Din nou, nimic spectaculos ori greu de replicat in orice bucatarie din lumea larga.

Cu “gavro” am o problema de constiinta. In lungile ore de snorkling de-a lungul malului din Cavos, punctul cel mai nord-vestic al insulei Evia, ma intilnesc cu mii de “gavro” in bancuri bezmetice, imprastiati intr-o aparenta dezordine, pe suprafete intinse, dar regrupati militareste la cel mai mic semn de primejdie sau amenintare. In cazul asta, amenintarea se traduce prin prezenta mea indiscreta in mijlocul lor si a privirii bulbucate din spatele ochelarilor pentru scufundari. Ei bine, procesele de constiinta apar atunci cind dragalasii pestisori nu se mai grupeaza in calea mea ca pentru o campanie de cucerire, ci ma privesc fara cap, contorsionati si imobili din farfurie, cam ca in imaginea de mai jos. Crocanti, stropiti cu lamiie, exact ca hamsiile de la doimai.

Salata greceasca este una dintre cele mai simple si mai primitive alcatuiri gastronomice din cite au fost vreodata pe suprafata pamintului. Stiu ca o cunoasteti prea bine din majoritatea meniurilor restaurantelor in care ati intrat in Romania, doar ca nici macar una dintre variantele de-acolo nu se va putea compara vreodata cu aceea facuta intr-o taverna greceasca de la tara. Din motive foarte simple. Rosii, castraveti, ardei gras, ceapa, o felie sanatoasa de brinza de oaie, citeva masline murate, busuioc uscat si ulei de masline. Atit. De prisos sa adaug ca orice alte ingrediente sin doar inventie de ageamiu.

Nu e cea mai mare pe care am vazut-o pina acum, dar cu siguranta se inscrie in top trei. Cea mai mare a fost in 2001, probabil in Wellington sau Fiordland sau alt port neozeelandez. Era de-a dreptul uriasa, iar cind isi extindea masa mucilaginoasa ca sa se deplaseze parea si mai mare. Strabatuta de vinisoare verzi si movulii, probabil ca nu    i-ar fi fost greu sa inghita un peste intreg daca i-ar fi trecut prin cap. Asta daca ar fi avut cap si daca s-ar fi hranit cu peste. Ceea ce nu cred.

Agios Georgios. Adica Sfintul Gheo al lor. Nu este singura localitate greceasca purtind numele-asta, dupa cum o gramada de sate poarta pe-aici nume de sfinti. Daca va mina curiozitatea, il gasiti cu greu pe Google Earth, aproape de capatul de nord-vest al insulei Evia. Chiar daca e cea mai mare insula din arhipelag, turismul international ciinos n-a ajuns decit intr-o foarte fina boare purtata de suflul companiilor care isi aduc aici, din cind in cind, autocarele cu bolinzi.

Acum vreo doi ani a existat chiar o incercare a unei companii romanesti, dar compatriotii n-au pus botul la linistea si aerul patriarhal din zona. Evia traieste in primul rind din agricultura si din turism foarte local. Grecii din Edipsos, Halkida sau chiar Atena vin aici pentru vacanta sau doar in weekend. N-ai sa vezi prea multe bonuri de casa ori chitante pentru ce consumi sau cumperi. In taverna socoteala ti se face cu pixul pe carnetel, la magazin mai au cite-o casa de marcat dar in general iti scriu suma pe calculatorul de birou pe care-l au la indemina. Si atit :). Acasa fac mult caz pe tema asta. Aici parca oamenii sint prea draguti ca sa le pui masa in cap dintr-un motiv atit de banal :).

Cei care au mai fost in Grecia cu masina stiu ca drumul nu e vreo inginerie foarte complicata. Giurgiu, Sofia, apoi Kulata (probabil cel mai utilizat punct de frontiera intre Bulgaria si Grecia), dupa care fiecare o ia in directia aleasa, catre un port cu feribot. In cazul nostru, el se cheama Glyfa si e la vreo doua-trei ore de Salonic. Drumul catre Glyfa este si prima ocazie de a da ochii cu marea, pe drumul serpuit printre dealuri cu maslini si case in majoritate decupate din vis.

Drumul cel scurt (maximum jumatate de ora) imi aduce aminte intrucitva de episodul meu vaporean. Regulile de parcare despre care povesteam in insemnarile din Salonic devin aici de-a dreptul draconice. Stuarzii urla in greceste, te ghideaza cam cu forta si isi joaca exasperarea cu fete imobile, plictisite de sutele de mii de soferi la care se rastesc de ani de zile.

De miine sper sa pot scrie despre locul in care sint. Am preferat sa pastrez ordinea cronologica a zilelor trecute, asa ca astazi mi-am mincat portia de internet cu doar doua insemnari si citeva imagini. Pe Gigel de mai jos l-am inghetat de la bordul feribotului cu care am trecut pe insula, asa ca va las cu el pina una alta.

N-a fost cum mi-as fi dorit. In Salonic, singura varianta de internet mobil prepaid pe care as fi putut s-o aleg era de la Wind, cu un modem de 200 de euro, sim de 5 si cartela cu acces nelimitat o luna de zile la vreo 30. Mi s-a parut absurd sa dau 200 pe un modem pe care nu aveam sa-l folosesc decit doua saptamini, asa ca am sperat la o varianta in sat. Care nu prea exista.

Am reusit sa-l conving pe proprietarul singurei conexiuni cit de cit publice sa ma suporte mai mult de cinci minute la internetul „just for me, not for money”, pe care vreo zece baietasi il folosesc exclusiv pentru a consulta lista cu rezultate pentru pariuri. Am incarcat vreo sase poze in 15 minute si probabil ca timpul imi va expira inainte sa apuc sa urc o serie de 23. Marti seara am ajuns in Loutra Edipsos, orasul cel mai „incaltat” din apropiere, la vreo 25 de kilometri spre civilizatie, la un net cafe care cred ca accepta doar conexiuni la site-uri locale. N-am reusit nici macar sa editez un titlu, la photobucket sau pe mailul de la serviciu nici macar nu m-am putut loga. Dar am platit aproape 3 euro pentru incercarile nereusite.

Drum fara peripetii, cam lung, cam plicticos, cam enervant pe la dragii vecini crescatori de castravetata. In ciuda celor cuceriti de albene si alte demonstratii de profesionalism turistic bulgaresc, ramin la parerea mea: Bulgaria e o tara uritica, bulgarii sint, in general, capatinosi, umbla in masini urite, au drumuri destul de proaste si stau in blocuri la fel de nasoale ca alea din Bucuresti. Nu vorbesc engleza si la OMV nu accepta euro decit daca dai peste o fata mai istetica, obisnuita cu paritatile aproximative dar serviabila si sprintara.

Revin obsesiv la taxa de pod Giurgiu-Ruse, cea mai scumpa dintre toate cele platite de la Bucuresti pina in Evia. Exceptind feribotul, desigur. Adica 9 euro pentru vai mama lui de pod, 5 euro vigneta pentru TOATA Bulgaria. La intrarea in Grecia, pe la Kulata, n-am platit nimic. Mai sitn niste taxe modice de autostrada miine, dar vi le spun la momntul potrivit.

Tot cu ocazia asta:

Dupa patru ani de snorkle banal si trist pe unde am apucat (mai mult in Marea Neagra, in care uneori mai vezi si cite un racusor in afara de buci si cutii de bere) am reusit sa iau prima lectie de Scuba. Pe cei de la Padi i-am intilnit pe plaja lui Costas Sarmas, la nici 100 de metri de Club Med Gregolimano, in Evia. (voi scrie despre Sarmas in pagina despre Agios Giorgios si Evia). De fapt Divingtravel si Padi sint intr-un fel de parteneriat in zona respectiva.

Caroline, Flo si Pablo – trei copii innebuniti dupa fundul marii, locul in care cred ca as putea sa traiesc lejer daca iau in calcul ca am stat si cite doua-trei ore cu teava-n gura, la o tacla cu tot ce misca sau ar fi putut sa miste in zonele cu vegetatie din apropierea malurilor grecesti. Care va sa zica un formular absolut nesuferit si enervant (care aproape ca imi stricase cheful de scufundat) cu trei semnaturi, dupa care o jumatate de ora de