Repoziţionarea, schimbarea focusului emoţiilor de impuls

marți, 18 februarie, 2014 la 11:59 pm

Vă propun un exerciţiu. Mie îmi foloseşte şi pare să funcţioneze din ce în ce mai natural de fiecare dată când ceva din exteriorul meu îşi cere şansele pentru a mă înfuria sau măcar pentru a-mi modifica pe moment statusul emoţional în sens negativ. Ştiu că eliberarea impulsului imediat răcoreşte şi descarcă presiunea generată de ceea ce considerăm spontan drept atacuri, numai că ştiu la fel de bine că pe termen lung asta nu rezolvă nimic. Pe termen scurt, de cele mai multe ori, generează şi amplifică starea conflictuală, care la fel de des poate duce la un deznodământ mai mult decât nedorit, uneori poate chiar catastrofal.

stones

Haideţi să folosim un exemplu banal, cum ar fi o situaţie din trafic. Un „colegule” decide că nu-i place cât de repede sau lent ai schimbat banda sau în a câta secundă de galben ai oprit la semafor. Şi are o reacţie. Aici paleta variantelor de reacţie a respectivului vă stă la dispoziţie: o înjurătură, un semn obscen, faruri şi claxoane etc. El reacţionează astfel din două motive pe care, spre deosebire de el, tu le ştii: a. i-ai produs o suferinţă, s-a simţit incomodat şi i-ai întârziat traiectoria către punctul în care el doreşte să ajungă (anxietate); b. ceva din comportamentul tău în trafic este în afara regulilor lui, este altfel decât consideră el că trebuie să se întâmple  lucrurile, în consecinţă impulsul lui este să-şi declare superioritatea din acest punct de vedere (ego).

Un răspuns la fel de impulsiv nu face decât să genereze un altul, încărcat de alte şi alte exprimări ale anxietăţii şi ego-ului. De aici şi până la coborât din maşină etc. nu sunt paşi prea mulţi. Niciunul dintre cei doi implicaţi în conflict nu va extrage niciun avantaj pe termen lung din toată povestea, deci episodul se poate repeta oricând, cu urmări identice sau mai grave. Pe termen lung, repetatele accese de furie vor lucra în detrimentul stării generale de spirit şi de sănătate – fizică şi psihică – ale celor doi protagonişti.

Faptul în sine arată aşa: un factor extern mie şi-a exprimat anxietatea sau infatuarea (trăsături pentru care eu nu sunt în nicio măsură responsabil) printr-o insultă pe care, întâmplător, am receptat-o eu. Pornim de la principiul că noi toţi ne dorim să ne fie bine, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu-i aşa? Ce fac cu treaba asta astfel încât mie să-mi fie bine?

man on sand

Ce-ar fi să ne dezvoltăm reflexul de a nu ne mai gândi impulsiv la reacţia din exterior, ci la ceea ce respectiva reacţie a generat în conştiinţa noastră?

  • Poate chiar am greşit ceva sau poate respectivul are în momentul ăla o problemă, felul în care a ales să exprime asta e departe de a fi problema mea. Ce ştiu sigur e că eu nu-l voi educa printr-o ripostă, că răspunsul meu impulsiv nu-i va modifica în sens pozitiv nici emoţia de moment, nici felul de a fi.
  • Cine e respectivul? Nimeni. Un individ despre care nu ştiu nimic şi care nu ştie nimic despre mine. Faptul că el a ales să-mi arate degetul mijlociu e mai puţin important decât faptul că eu am ales să văd asta şi să dau curs unei emoţii în legătură cu asta. El ar fi făcut asta faţă de oricine altcineva, e o întâmplare că am fost eu, deci de ce ar trebui să-l ajut să vadă în mine personalizarea angoaselor şi anxietăţii lui?
  • Care e prima mea emoţie în momentul respectiv şi mai ales ce din mine generează această emoţie? Pentru că, atâta vreme cât ea apare, misiunea mea este să aflu unde am eu un dezechilibru emoţional care o ajută să apară. Din ce parte a conştiinţei mele răspund eu în situaţia asta? Care dintre anxietăţile sau sabotorii mei interiori se hrăneşte cu gestul venit din exterior şi generează emoţia impulsivă? Uite ce paradox: ceva din propria mea conştiinţă CERE stimulii supărători din exterior pentru a se putea exprima şi pentru a se considera satisfăcut temporar.
  • Ce îmi testează respectivul impuls exterior? În care dintre punctele mele slabe îi permit să lovească pentru a afla cum mai stau la acel capitol? În orgoliu, în furie, în apetitul pentru victimizare (orgoliu răsturnat), în intoleranţă, în supra-reacţie? Oricare ar fi, este susţinută de ceva ce ne suntem datori să rezolvăm cu noi, fie că vorbim despre împăcarea cu noi înşine, fie despre traume cărora nu le-am dat importanţă în trecut şi care, nestingherite de un efort curativ conştient, continuă să lucreze şi să multiplice şabloane şi trasee-reflex ale modului nostru de a simţi, gândi şi reacţiona.

Repet, vă propun un exerciţiu. Eu nu mă aştept să consideraţi propunerea mea nici salvatoare, nici inutilă. Pentru că eu sigur nu-mi creez aşteptări în legătură cu ceva ce vă priveşte în plan foarte personal pe fiecare în parte. Pot doar să vă spun că eu mi-am dorit ca exerciţiul ăsta să funcţioneze pentru mine şi că, probabil ca o consecinţă a unei dorinţe autentice şi conştiente, identific rezultate pozitive.

Lexical-intrinsec despre dezamăgire

vineri, 17 ianuarie, 2014 la 10:48 pm

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

sad dog

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.