Posturi cu tagurile: "educatie"

Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.

 

 

 

Vedeţi voi, eu n-am copii. Şi după ce am trecut deja prin diverse tipuri de depresii sau angoase din cauza asta, mi-am dat seama că ar trebui să fiu fericit. Nu pentru că nu-i am deocamdată, ci pentru că nu i-am avut înainte de vreme. Am convingerea din ce în ce mai clară că nu suprapopularea e problema fundamentală a societăţii omeneşti contemporane, ci goana asta tâmpă după a avea copii înainte de a fi pregătiţi pentru asta. Suprapopularea planetei cu cópii ale nerezolvaţilor şi necristalizaţilor intelectual şi emoţional care suntem noi, cei care anatomic vorbind avem toate atributele pentru a ne duplica.

„Cea mai mare realizare a mea în viaţă sunt copiii mei.” Serios? Păi uite, i-am făcut. Ei există, respiră, mănâncă, sunt sănătoşi măcar în aparenţă şi spun poezii. Iau note bune. I-am dat la pian şi la balet. Le plac calculatoare, sigur o să se facă oameni de ştiinţă. Seamănă cu mine. În mare, nu facem decât să repetăm pattern-uri pe care le-am preluat, la rândul nostru, de la părinţi şi de la mediul în care ne-am dezvoltat spre maturitate. Singurele griji majore pe care le urmărim înainte de a fi convinşi că putem avea un copil sunt cele de natură materială. Să avem bani, să avem casă, să avem ce pune în farfurie şi ce îmbrăca. Dacă întrunim condiţiile-astea şi pe aceea de a fi biologic apţi de procreere, ne considerăm pregătiţi să lucrăm programatic la „proiect”.

Şi nu-i aşa. Simplul fapt că avem copii pe care nu-i vedem decât câteva ore sau nici atât într-o săptămână, că ne punem remindere pentru timpul pe care ne propunem să-l petrecem cu ei, că ne aducem crizele şi nepregătirile în existenţa lor şi că ne e mai lesne să duplicăm în educaţia lor principiile inoculate nouă de cei care ne-au educat în loc să le încurajăm şi să le ocrotim unicitatea demonstrează că nu e suficient să ai doar bani de scutece şi de mâncare la borcan „pentru copii”. E o temă pe care am neobrăzarea să gândesc şi să scriu în nasul borcănat ofuscat al gospodinelor de toate vârstele şi de toate „nivelurile de carieră”, care îşi pun mâinile în şoldurile fecunde şi-mi aruncă pe toate tonalităţile: „Ce uşor e să vorbeşti când nu ai trecut prin experienţa educării unui copil… Ţie ţi-e simplu, că nu ştii cum e!”. A… Păi dacă vi se pare atât de greu şi dacă experienţa asta v-a martirizat, de ce rahat i-aţi mai făcut? Doar ca să aveţi cu ce vă lăuda la revederea de douăzeci de ani?

Sunt multe drumuri pe care-mi plimb gândul în legătură cu asta şi probabil că o să scriu despre mai multe capitole care compun subiectul ăsta aproape necuprins. Şi cred că marele meu avantaj în faţa fertilelor sacoşiste e că-mi permit să vorbesc despre asta din punctul de vedere al copilului, nicidecum erijându-mă în vreun cercetător al meandrelor parentale. Dada… Copilul acela interior pe care eu tocmai l-am îmbrăţişat şi cu care m-am împăcat după o jumătate de viaţă. Acela pe care unele dintre mamele în exerciţiu fie nu l-au regăsit niciodată, fie l-au abandonat. Abandonul ăsta ca fals gest suprem de maturizare şi „pregătire pentru viaţă” conţine de cele mai multe ori o pură şi aprigă fugă de tot ceea ce, poate, ar trebui să înţelegem şi să rezolvăm înainte de a avea copii.

Care ar fi acele lucruri pe care nu i le-aş spune şi nu i le-aş face niciodată copilului meu? E firesc să pornesc de la experienţele mele. Şi nu e rost de generalizare şi poate veţi fi unii care vă veţi ridica în scări şi veţi spune că voi niciodată nu v-aţi făcut şi nu vă veţi face niciodată vinovaţi de aşa ceva. Sunt convins că superba noastră unicitate şi minunatele noastre imperfecţiuni vor aduna şi alte exemple pe care contextul personal nu mi le-a dezvăluit, contribuţii cu adevărat valoroase pentru aceia care vor ajunge să citească aceste paragrafe. Dar voi apela şi la pluralul naţional în sprijinul exemplificărilor mele, măcar de dragul de a nu-mi restrânge contribuţia la nivel pur subiectiv. Iată prima poruncă.

SĂ NU-ŢI ÎNJURI NICIODATĂ COPILUL.

Ştiu, aşa ceva se întâmplă doar în „familii dezorganizate”… Poţi să ieşi puţin din postura de român pus să răspundă unui operator de sondaj? Poţi să fii sincer cu conştiinţa ta şi să te dezbaci de pelerina lui „ce cred alţii că ar trebui să răspund”? Nici măcar nu era o întrebare, nici măcar n-am spus „să nu-ţi MAI înjuri niciodată copilul”, deşi aş fi putut să fac asta fără să greşesc decât în măsura în care ştiam că vreau să te scot din pepeni. Sau poate că „tu-ţi curu’ tău de copil”, dacă e spus cu drag şi cu zâmbetul pe buze, e mai puţin nociv. Ştiu şi eu…? Poate că data viitoare nu va fi cu zâmbet. Poate că a treia oară va fi însoţit de o palmă. Poate că a patra oară, când pramatia a mai crescut, va fi însoţit de o căutătură veninoasă şi de un băţ pe spinare. Şi de un ajutor gen „marş la tine-n cameră şi să nu mai ieşi de-acolo până nu te chem eu!”.

Înjurătura cu peliculă de zahăr pentru copii e o jalnică valoare naţională perpetuată de atâta şi atâtea generaţii de români trăiţi la ţară, apoi mutaţi cu forţa la oraş, apoi deveniţi toţi absolvenţi de facultate. Mai mult, înjurăturile care conţin şi ceva cât de cât sacru par a avea un fel de certificat protector. Astfel, „Dumnezeii şi grijania ta/mă-tii de copil”, fiind relaţionate „sus”, probabil că generează un fel de siguranţă părintelui în culpă. Da, îl înjur, dar îl familiarizez deopotrivă şi cu cele sfinte. Şi, de-a dreptul stupefiant, pe măsură ce copilul creşte, părinţii-infractori au nevoie de cuvinte din ce în ce mai contondente, care să penetreze cât mai bine exact ceea ce ştiu sigur că doare mai tare. Speculează nesiguranţe, frici, puncte slabe pe care, într-un fel sau altul, ei înşişi le-au predat, le-au girat şi le-au întreţinut în comportamentul odraslei lor.

Mă feresc să aprofundez aici planul personal. Eu oricum am fost „un copil rău”, care a crezut până de curând că, indiferent de ceea ce va face în viaţă, născându-se fără tată şi pentru că „mă-ta a fost o curvă”, timpul trecut fiind din punctul ăsta de vedere prezentul întregii mele dezvoltări, aceste aspecte vor plana etern deasupra personalităţii sale. Bagajul meu de înjurături primite pe toată durata copilăriei şi adolescenţei au fost o parte fundamentală a dezvoltării mele lingvistic-creative. Când eşti înjurat cu complexitate şi conotaţii profunde, când ocările pe care le primeşti uneori de la prima oră până la culcare sau chiar în somn, eşti nevoit să pătrunzi singur înţelesurile, simbolistica sau efectele lor.

Când am început să-mi depăşesc pornirile şi complexele de eternă victimă a deciziilor altora, am putut să privesc parţial cu umor demersurile verbale în care am fost educat. Până să ajung acolo, la momentul schimbărilor voluntare de percepţie asupra propriei mele existenţe, mi-am petrecut vremea vizualizând şi dând înţelesuri ludice chiar dacă uneori demersul ăsta mi-a creat şi mai multă durere. Dar probabil că asta a fost formula mea de rezistenţă la realitate, antidotul care m-a ajutat să nu devin ceea ce au şanse să ajungă copiii care şi-au împlinit educaţia în furie şi violenţă de toate tipurile.

„Bastard”, de exemplu, era un puşti într-un fel de salopetă bleumarin, cu şapcă de poştaş şi cârlionţi blonzi ieşindu-i pe sub boruri. Îi ieşea puţin cămaşa rozalie din pantaloni şi-l vizualizam mereu în mişcare, parcă fugit de-acasă dar foarte bucuros şi liber în atitudinea lui. Avea şi o batistă care-i atârna şmechereşte din buzunarul de la spate al pantalonilor. Pe la zece ani, favorita mea era „praful şi pulberea să se-aleagă de tine, în sfânta zi de azi!”. De obicei, asta venea în urma unui întreg şir de blesteme urlate şi înspumate, o lungă compoziţie în care se încorporau alternanţe repetate între subteranul diavolesc şi extracerescul angelic, deopotrivă ameninţătoare. Uneori aproape că le murmuram în paralel cu „sursa” şi făceam pariuri cu partenerul meu imaginar de dialog dacă tirada se va încheia din nou cu clişeul despre „sfânta zi de azi”.

Poate tocmai pentru că am auzit atât de des cuvântul „curvă” pe tot parcursul copilăriei mele, de cele mai multe ori asociat cu trimiterile către mama mea pe care nici măcar nu pot spune că am cunoscut-o, apelativul ăsta mi-a devenit oarecum drag, a-nceput să-mi sune dulce în urechi şi în conştiinţă. Doar pervertirea la şabloanele sociale şi furia viscerală dobândită m-au făcut să-l folosesc uneori în sens negativ, ca expresie a desconsiderării faţă de, să zicem, o femeie care m-a păcălit. Altfel, pentru mine cuvântul ăsta conţine un amestec de-a dreptul atrăgător de tandreţe, lascivitate, căldură umană, generozitate şi candoare. În adolescenţă, dacă amicii îmi spuneau despre o fată care-mi plăcea „cine, Ygrecela? e o curvă, frate! s-a lins cu Xinel şi Zetoniu zice că a stat s-o tragă de părţile moi!”, asta îmi tripla automat atracţia faţă de respectiva. Şi nu mă îmbăt cu apă rece, ştiu că asta se întâmpla parţial pentru că, din postura supraponderaluli simpatic dar plin de complexe mascate, eram mai degrabă amator de „easy prey”, dar pentru mine toate „curvele” erau frumoase şi demne de a fi iubite şi (ghici ce?) salvate.

Şi, ca parte dintr-un demers personal de supravieţuire, toate aceste vizualizări şi plăsmuiri ale imaginarului chiar au fost un lucru bun. Mi-au dezvoltat imaginaţia şi cu siguranţă capacitatea de vizualizare a viecărui cuvânt pe care-l rostesc sau pe care-l aud, lucru de care mă bucur şi azi. Dar ştiţi la fel de bine ca mine că e mai nimerit să nu creăm contextul unui asemenea proces. Sau, dimpotrivă, să încercăm să-i prevenim apariţia sau efectele de toate felurile. Carnea nu mai doare acolo unde a fost lovită cu douăzeci de ani în urmă. Pielea se reface şi uneori nu rămân nici măcar semne acolo unde unghiile au săpat şi au rupt cu furie. Dar conştiinţa copilului înjurat cred că e mult mai greu de oblojit, iar dacă nu există şansa modificărilor personale prin demersuri volntare, uneori nu se vindecă niciodată. Copilul tău sgur va fi înjurat la un moment dat de alţii. Oare chiar e nevoie să ne ascundem în spatele intenţiei fals-profilactice atunci când îi adrsăm copilului nostru invective cu menire educativă?