Posturi cu tagurile: "desprealcool"

În octombrie am scris pe desprealcool.ro despre buclucuri braziliene înfoiate şi umplute. Pentru că e deja noiembrie şi o altă reţetă cu bere urmează să apară curând acolo, iată şi aici povestea lunii trecute.

Povestea de astăzi este despre prima mea incursiune destul de stângace în bucătăria braziliană. Am zis să încep cu ceva mai puţin complicat. Coxinhas se vând aici în brutării şi la ambulanţii ce-şi cară, pe o roată sau două, microtarabele tip fast food la ora prânzului. Sunt umplute cu pui, cod uscat desărat, carne tocată sau amestec de brânză şi şuncă. Le-am ocolit multă vreme pentru că, la prima experienţă, am avut senzaţia că înăuntru aluatul nu e niciodată suficient preparat. Abia când le-am făcut, am priceput de ce presupunerea mea era incorectă. Ei bine, numai simplă n-a fost experienţa asta a mea şi e musai să o repet pentru rezultate mai bune. Ceea ce urmează respectă felul în care Coxinhas sunt făcute în mod tradiţional în Brazilia, adaptat celor câteva certitudini culinare pe care le deţin mulţumită anilor de experienţă de până acum, abaterile de la reţeta originală fiind minimale.

SUPĂ
Ingrediente: trei pulpe de pui cu os şi un spate întreg (torace şi târtiţă), o ceapă, trei căţei de usturoi, o ramură de busuioc proaspăt, doi litri de apă.
Treaba ştiută. Foc puternic până începe să se ridice spuma, dacă e cazul. Spumat, apoi foc mic şi fiert cu capac minimum o oră şi jumătate. Strecurat bulionul, separat carnea, înlăturat legumele fierte. Supa merge în etapa următoare, puiul stă o tură să se răcorească.

ALUAT
Ingrediente: un litru de supă de pui, 100 ml de bere blondă, 500 de grame de făină albă, 100 de grame de unt bun, sare şi piper proaspăt măcinat.
Am pus supa la fiert, cu untul, sarea şi piperul. Am aşteptat să fiarbă în clocote mici şi am început să adaug treptat făina, amestecând în permanenţă cu un tel. Sună familiar? A zis cineva “ciulama”? Pe măsură ce am adăugat făina, aluatul se îngroaşă. Cât aluatul era încă moale, am adăugat berea şi am încorporat-o în aluat.

Telul, pe care l-am folosit în primul rând pentru a rata “cocoloaşele” a fost înlocuit de o lingură serioasă de lemn. Când am terminat făina, aluatul începea să se desprindă deja de fundul cratiţei care a stat pe foc pe toată durata operaţiunii. Am mai amestecat încorporând restul de făină şi am amestecat până aluatul a devenit compact şi complet dezlipit de cratiţă.

Da, e nevoie de atenţie la primele linguri de făină şi apoi de forţă până la sfârşit. Femeile baiene numai de lipsa forţei nu se pot plânge. Aluatul stă o tură departe de foc, să se răcorească, apoi încă una, în frigider, într-un vas uns cu unt, măcar o jumătate de oră. Eu vă recomand o oră, cu vizite şi amestec din sfert în sfert, ca să nu devină prea dur. Reintră puiul pe teren.

UMPLUTURĂ
Ingrediente: carnea dezosată de pe pulpele de pui, bine răcită, 50 ml ulei de măsline, o ceapă tăiată mărunt, trei căţei de usturoi tăiaţi mărunt, o tulpină mică de praz, tăiată fin, două roşii fierte, decojite şi tăiate cuburi mici, 100 ml de bere blondă, 50 ml de suc de roşii, pătrunjel proaspăt tocat, sare şi piper, oregano uscat.

Înainte de a mă apuca de umplutură, a trebuit să dau piept cu metoda prin care carnea de pui fiartă poate fi mărunţită pentru a căpăta structura şi textura apropiată pastei în timpul preparării ulterioare. Am dat deocamdată piept (de pui, sic!) cu ea, dar primul rezultat nu mă mulţumeşte deloc. Ideea e aşa: cu mâna stângă ţii bucata de pui fără os presată pe suprafaţa de lucru, cu latul fibrei spre dreapta. Cu mâna dreaptă înarmată cu o furculiţă mai ţapănă începi şi “muşti” mărunt din bucata de pui. Cu cât mişcările furculiţei sunt mai scurte şi mai ferme, cu atât “tocătura” e mai fină. Eu atât am putut, dar sunt convins că vouă vă va ieşi mult mai mărunt, cam ca mie data viitoare. În portugheză, acţiunea asta este denumită de verbul “desfiar”, mărunţire, rupere în bucăţi. Participiul lui este “desfiado”, tocat.

Acum umplutura. Am început cu o tigae bine încălzită în care am încins apoi uleiul. Ceapa, prazul şi usturoiul – primele în uleiul încins, până au devenit transparente. Apoi puiul mărunţit, bine amestecat cu restul conţinutului tigăii. Apoi roşiile fierte, ajutate de sucul de roşii şi de bere să se omogenizeze cu restul compoziţiei. Apoi totul amestecat până ce sosul se reduce aproape complet. Sare, piper, oregano, pătrunjel proaspăt şi încă două minute de amestecat pe foc. Şi gata. Umplutura stă şi ea o tură, să se răcească suficient pentru a da piept (da, de pui!) cu aluatul. Tu deschide-ţi o bere rece şi trage aer în piept. Urmează mama lu’ Gheorghe Dracu: modelarea.

MODELARE
Aluatul, dragi şi hărnicuţe, trebuie să fie foarte bine răcit, dar în niciun caz ţeapăn. Dacă e rigid, luaţi-l puţin la frământat cu delicateţe. Trebuie să puteţi lua bucăţi din el şi să le modelaţi cu ajutorul căldurii palmei. Grosimea aluatului n-ar trebui să depăşească o jumătate de centimetru, dar nici nu trebuie să se rupă în momentul în care-l strângeţi în jurul umpluturii. Dacă aluatul e suficient de rece, nu se va rupe. Dacă se rupe cu umplutura în el, nu vă imaginaţi vreo clipă că reuşiţi să-l mai lipiţi sau să refolosiţi bucata de aluat. Salvaţi umplutura, luaţi altă bucată de aluat.

În mijlocul aluatului întins, puneţi o cantitate potrivită de umplutură. “Potrivită” înseamnă aici măcar egală cu cantitatea de aluat asignată. Coxinhas în care e mai mult aluat decât umplutură sunt o insultă.

Apoi îngropaţi aluatul între marginile ridicate ale bucăţii de aluat, scăpaţi de surplusul de cocă pe care vă dau aici scris că-l veţi avea la fiecare modelare şi daţi-i forma asta :D

Rânjesc pentru că şi eu am zis că e aproape banal. Vorbim după ce treceţi prin asta. Raportaţi mărimea fiecărei Coxinha la podul palmei. Ca să aveţi un reper de proporţie. Şi dacă aţi terminat etapa asta şi aveţi pe o farfurie, în faţa voastră, măcar zece lacrimi de-astea de iubire, înseamnă că puteţi să vă apucaţi de prăjit.

PRĂJIRE
Ingrediente: un litru de ulei pentru prăjit, 2 ouă bătute, pesmet
Încingeţi bine uleiul într-o tigaie înaltă. Cât de bine, vă poate spune un băţ de chibrit lăsat să plutească în uleiul curat. Când se aprinde chibritul, e intrarea ta. Cât se încinge uleiul, daţi pe rând jucăriile prin ou şi apoi prin pesmet. Încecrcaţi să le manevraţi cu delicateţe şi să nu le găuriţi. La prăjire, prin orice orificiu sigur va ieşi măcar puţin sos de la umplutură. Ori eu am fost în zi proastă, ori ceva a fost împotriva mea în aventura asta, ale mele s-au cam fisurat toate. Asiguraţi-vă că uleiul acoperă integral toate guguloaiele şi neapărat prăjiţi maximum patru la o rundă. Altfel, uleiul se răceşte considerabil, timpul de păjire creşte, cantitatea de ulei absorbită de preparat e mai mare etc. Desigur, le scoateţi pe un platou acoperit cu două-trei straturi de hârtie absorbantă de bucătărie.

GREŞELILE MELE
Aluatul nu a fost suficient de rece şi înclin să cred că am greşit proporţia supă-unt-făină. Eu v-am dat cantităţile corecte, eu nu le-am respectat cu stricteţe. Puiul trebuie mărunţit foarte bine, ceea ce eu iar nu am îndeplinit, fiind prima dată când am încercat metoda. Şi am palma prea mare. Vă sugerez să lucraţi cu nişte mâini de dimensiuni normale.

CONCLUZII
Vă spuneam la început despre senzaţia mea că aluatul din jurul umpluturii e crocant la exterior şi cremos înăuntru. Deci crud din punctul meu de vedere. Şi nu e aşa. Aluatul e fiert din start, deci nici vorbă de înghiţit făină crudă. Desigur, nici făina fiartă nu e vreo minune, dar din nou mă pun chezaş că nu vă veţi încumeta să faceţi treaba asta mai des de o dată pe an sau chiar mai rar. Structura e foarte interesantă, textura e drăgălaşă, conţine multe dintre trăsăturile definitorii ale brazilienilor în general, dar despre asta poate vă voi spune cu altă ocazie. Aroma berii e acolo cu un scop foarte precis şi sunt convins că-l veţi descoperi cu bucurie.

Ce să fie, ce să fie? Povestea jucărelelor din imagine va apărea în octombrie pe desprealcool.ro. Vă zic deocamdată că e o adaptare cu bere a unui preparat foarte brazilian şi prima mea incursiune pe bune în bucătăria locală. Cinci etape de preparare, nu mai puţin. Preparat supă, apoi umplutură, apoi aluat, apoi modelaj şi apoi prăjire. Plus o tehnică pentru mine până acum străină de mărunţire pentru umpluturi a cărnii fierte. O întreagă tevatură care vi se va părea cel puţin complicată şi cu o finalitate care aici se vinde cu doi reali bucata. Şaptezeci de eurocenţi, da.

Contribuţia mea din septembrie pentru desprealcool.ro, platforma de comunicare în responsabilitate socială a Ursus Breweries, este o poveste destul de specială. În primul rând pentru că mi-am permis cu destulă „obrăznicie” să dau peste cap o metodă de multă vreme clasică în prepararea orezului şi să v-o propun în varianta ei mai rapidă, mai la îndemână, mai potrivită nivelului de experienţă al mai multora dintre creatorii casnici de gust. În al doilea rând, pentru că în general caracatiţa nu este un ingredient pe care-l gătiţi chiar zilnic. Dacă mai punem la socoteală şi eterna teamă de consistenţa ei în experienţele noastre anterioare de oaspeţi în restaurante, caracatiţa e pentru mulţi un subiect ocolit cu o reticenţă aproape temătoare.

Mare parte din caracatiţa mea de-aici vine din Boipeba, un orăşel în care până şi cei mici ştiu s-o pescuiască. E, practic, ocupaţia principală a localnicilor. Sunt cantităţi imense de caracatiţă care ajung din Boipeba în galantarele nord-americane şi europene. Nu ştiu cum se face dar, până şi pentru brazilieni, caracatiţa reprezintă o trufanda pentru acelaşi motiv din Europa: consistenţa, iscusinţa la preparare. Aşadar, iată povestea.

Dragii mei, în Bahia ne pregătim de vară. Adio, ploi torenţiale şi temperaturi scăzute până la brrrrr! 25 de grade Celsius! Bun revenit, zile lungi pe malul oceanului, cu joacă şi cu plajă, cu apă din nuca de cocos scoasă din congelator şi berici brumate sub umbreluţe, pe şezlong, la câţiva metri de undele răcoroase şi înspumate! De-acum până după Carnaval, în martie, Brazilia devine şi mai…”estivală” decât în restul anului. Bun prilej de experienţe şi incursiuni creative printre bucate şi alcătuiri gustoase.

Pentru mine unul, ca zilnic învârtitor de tigăi, Risotto nu prea mai e doar un fel de mâncare. Se substituie, mai degrabă, unei metode. Indiferent de ingredientele pe care construieşti un risotto şi indiferent de tipul orezului folosit (cel adevărat, primordial, se cultivă în doar vreo două sau trei sate din Italia), îşi bazează caracterul clasic pe ordinea etapelor de preparare.

Orezul crud, spălat, uscat şi apoi perpelit câteva minute în unt sau ulei (sau ambele, conform “amestecului gras” atât de iubit de aceiaşi italieni), legume tăiate zaruri sau diamante, sotate şi ele puţin cu orezul. Apoi supă (de legume sau bază din chiar ingredientul principal introdus în ecuaţie – peşte, pui, fructe de mare, chiar şi vită) sau lapte în cazul unui risotto dulce. Un polonic de lichid, câteva minute de amestecat cu grijă, alt polonic de supă, alte minute… Ingredient principal aproape de final şi cremă de brânză, parmezan ras ori smântână groasă la sfârşit, după ce ai decis că acolo vrei să opreşti fierberea bobului de orez.

Prepararea unui risotto clasic nu poate dura mai puţin de 30 de minute, asta dacă ai supa deja pregătită înainte de a te apuca de el. Azi am pentru voi un risotto mai rapid. Poate puţin mincinos pentru partizanii reţetelor de neclintit, dar cu siguranţă mai prietenos mai ales pentru bucătăriile de restaurant, de multe ori aflate sub ameninţarea nerăbdării oaspeţilor de la mese. Da, cu mare obrăznicie vă propun un risotto ieşit din regulile clasice pentru că rezultatul final este în mod clar comparabil cu varianta originală. Şi unde mai pui că avem şi nişte bere în compoziţie?

Pasul zero. Fierbe orezul în apă curată. Două căni şi jumătate de apă pentru fiecare cană de orez. A fiert când apa a secat din oală, dar e bine să-l verifici din timp în timp. Spală orezul fiert sub jet de apă rece şi strecoară-l, ca să-i opreşti procesul de fierbere şi pentru ca bobul să rămână al dente. Pune-l în frigider. Dacă-l fierbi cu o noapte înainte, cu atât mai bine.

Pasul zero virgulă cinci. Curăţă caracatiţa. E una dintre cele mai simple operaţiuni din câte ai întâlnit până acum. În “căciula” de deasupra braţelor (ce să vezi, aia chiar nu e capul ei!) vei găsi intestinele doamnei cu opt picioare. Te interesează să înlături toată acea pungă cu lichid maroniu de preferat fără să o spargi. E ataşată de peretele abdomenului printr-un soi de ligamente pe care le tai uşor cu un cuţit obişnuit. Speli apoi acea parte a caracatiţei şi înlături pieliţele.

Ca să nu te complici, poţi tăia cu totul întreaga bucată exact de deasupra braţelor. Ochii caracatiţei sunt tot acolo, deci împuşti doi iepuri dintr-un foc. Mai ai apoi “ciocul”, aflat în mijlocului punctului de întâlnire al celor opt braţe. Împinge cu degetul de pe partea opusa (acolo unde a fost abdomenul) şi cele câteva lamele chitinoase vor ieşi rapid. Şi asta e tot. Fierbe caracatiţa în apă cu sare (mai multă), vin roşu, ceapă roşie, frunze de dafin şi boabe de piper negru. Vreo 30 de minute, cu capacul pe oală, până devine cât vrei tu de moale. Păstrează supa!!!

Pasul unu. Ceapă verde, morcov şi usturoi. Tăiate nu prea mare, sotate vreo trei minute în două linguri de unt şi două de ulei de măsline.

Pasul doi. Braţele de caracatiţă, tăiate şi ele în bucăţi nu prea mari, de doi-trei centimetri (în funcţie de grosimea braţelor) ajung şi ele în tigaie. Să se rumenească puţin şi să înceapă să aducă savoare întregului amestec.

Pasul trei. Stinge sfârâiala din tigaie cu 200 de mililitri de bere rece şi musai proaspătă. Bucură-te de priveliştea înspumată şi de aroma aspru-ademenitoare a aburilor ce se ridică deasupra tigăii. Adu totul la punctul de fierbere. Berea în sosuri face o treabă foarte interesantă. Dat fiind faptul că provine din cereale, licoarea îngroaşă şi leagă sosurile, comtribuind salutar şi la aroma finală, cu note discret alcoolizate şi savoare specifică. Reducţiile (sosurile scăzute pe foc mic) cu bere asigură textură şi bogăţie sosurilor într-o epocă la mulţi ani lumină (sper eu) de clasicele rântaşuri şi sosuri îngroşate cu făină.

Pasul patru. Adaugă în tigaie un polonic din supa de caracatiţă pe care te-am rugat mai devreme să o păstrezi. Şi adun din nou la punctul de fierbere.

Pasul cinci. În mod normal m-aş opri aici şi aş pune orezul în minunata licoare din cratiţă. Dar pentru că îţi ştiu obiceiurile şi preferinţele, te invit să adaugi 100 ml de smântână pentru gătit (pasteurizată, 32% grăsime, vorbim despre ea de aproape patru ani în detrimentul smântânii fermentate, care se taie la fierbere) la sosul deja compus. Amestecă încet şi adu din nou la punctul de fierbere.

Pasul şase. Acum abia vine orezul. Pentru că nu vrei să-i schimbi textura, nu vrei ca bobul să devină moale şi să se terciuiască, nu vrei să semene cu străbunul pilaf la cuptor, cu boabe înflorite şi lipicioase. Vrei un orez pe care să-l simţi bob cu bob printre celelalte ingrediente, atunci când te aşezi la masă. Amestecă încet, drege de sare şi piper, aruncă-i o mână de parmezan ras şi mai amestecă puţin. Bine ar fi să laşi focul aprins sub tigaie doar până ce totul s-a încălzit bine şi forfoteşte pe la margini. Treaba cu parmezanul poţi s-o faci cu focul stins.

Cam asta ar fi toată treaba. Îţi recomand farfurii adânci, măcar un tentacul frumos lăsat lasciv la vedere, deasupra, o ploaie de parmezan proaspăt ras, o ploicică de ceapă verde (partea verde) şi o salată frumoasă lângă. Ca să fie bine.

Ursus Breweries şi Graffiti PR m-au invitat pentru încă un an în echipa desprealcool.ro. Ceea ce, desigur, ne bucurăm :) Iată al doilea articol din nua serie.

Treaba asta conţine atât de puţină făină în concordanţă cu titulatura de “brioşă“, încât dacă era cu ciocolată puteam lesne să-i spun “brownie“. Şi pentru că notele speciale vin de cele mai multe ori din detalii, berea, boiaua afumată şi chimenul dau de data asta tot kikirezul întâmplării. Spuneţi-i voi “paprikinie” sau “chimenina”, numai să nu uitaţi să puneţi pe masa cu ingrediente şi un păhărel de bere blondă rece şi ademenitor răcoroasă.

Ingrediente:
– un ou mare
– 100 ml de bere blondă rece
– 100 g de şuncă de curcan afumată, tăiată subţire
– 100 g de brânză moale, tăiată şi ea subţirel
– patru linguri de făină
– o linguriţă de praf de copt
– o lingură de seminţe de chimen puţin prăjite fără ulei
– o linguriţă de boia dulce de ardei, preferabil afumată
– sare, piper
– unt pentru uns formele de brioşe

Pasul 1. Preparatele de felul acesta conţin de cele mai multe ori două amestecuri: unul umed şi unul uscat. Aşa că mai întâi m-am ocupat de udătură. Şunca şi brânza într-un castron, apoi oul şi jumătate din cantitatea de chimen şi jumătate din cantitatea de boia, pasate bine cu furculiţa şi amestecate straşnic.

Apoi am auzit toate astea chiuind ca o ceată de copii la scăldat în caniculă de august românesc când am turnat peste ele berea forfotitoare şi jucăuşă, amestecând totul binişor.

Pasul 2. Alcătuirea uscată s-a aşezat în alt castron. Cu făina, praful de copt, sarea şi piperul. Amestecate şi ele, pe sec, ca să se vânture bine unele într-altele.

Pasul 3. Simplu ca “hai noroc!”, am amestecat compoziţia umedă în cea uscată, având în vedere ca totul să se omogenizeze perfect, să nu fac cocoloaşe de făină şi să găsesc toate ingredientele la locul lor.

Pasul 4. Am pornit cuptorul şi l-am lăsat să se încălzească bine, până pe la 150 de grade, cât m-am ocupat de restul poveştii.

Pasul 5. Am uns fiecare formă (eu am folosit din cele mici, inoxidabile, însă treaba asta merge perfect în tava specială, de brioşe, din metal sau din silicon, pe care ştiu precis că mulţi dintre voi şi-au cumpărat-o de ceva timp, în primul rând pentru că e frumoasă şi dă bine acolo, la palmares) cu puţin unt, ca să fiu sigur că-mi va fi uşor să scot jucărelele din ele la sfârşit.

Pasul 6. Am distribuit egal compoziţia amestecată în formele pe care le-am avut disponibile. Ţineţi cont că, deşi nu au multă făină, pufoşenile astea vor creşte măcar puţin la coacere, deci mai lăsaţi ceva spaţiu, nu umpleţi formele chiar până la buză. La final, chimenul rămas a ajuns şi ele în vârful fiecărei sărăţele.

Pasul 7. N-au stat la cuptor mai mult de 15 minute, dar la final erau aurii şi mai mult decât tentante. Şi, aşa cum vă spuneam, cele trei accente discrete (bere, chimen, boia) s-au conjugat de minune cu aluatul în care şunca şi brânza au fost, de fapt, ingredientele de bază. Călduţe, pudrate cu restul de boia, lângă un pahar mare şi gulerat, brumat de căldură de dinafara paharului… Păi cum altfel?

Deschid o bere ridicol de rece (“ridiculamente gelada” e expresia favorită a unui amic argentinian dntr-un pub vecin şi prieten de-aici, de la Atlantic) cu gândul la un Ursus prietenos şi blând ca bătrânul şi nemuritorul Fram al copilăriei mele regăsite. Şi vă îmbrăţişez cu drag urându-vă din nou drum bun către bucătărie.

Ursus Breweries şi Graffiti PR m-au invitat pentru încă un an în echipa desprealcool.ro. Ceea ce, desigur, ne bucurăm :) Primul articol din noua serie a apărut pe 1 iulie şi este despre un strop de bere rece într-un aluat pufos, pentru îmbrăcat te miri ce.

Berea cere “o gustărică, un platouaş”. Aşa cum şi gustărica…cere bere.

Trebuie să vă spun câteva cuvinte despre compoziţia asta absolut cuceritoare.

Am folosit-o prima oară pentru inele de calamar pané, cu mulţi ani în urmă. După care am realizat că merită băgată în seamă şi la “Pui Shanghai”, şi la creveţi, şi la filé de peste pané (ah, o fâşie de cod proaspăt, tăiată la două degete, condimentată cum se cade şi apoi tăvălită prin ceea ce urmează să vă descriu imediat, înainte de a ajunge la prăjit…mmm…deluviu papilar numai când mă gândesc!) şi, în general, pentru multe preparate prăjite rapid, în ulei încins, îmbrăcate în aluat cu făină, asemănător celui pentru clătite.

Şi vine berica, dragi tovarăşi! Cu cât mai rece, cu atât mai bine (în Brazilia, de unde vă povestesc toate astea, dacă până ajunge ospătarul cu ea la masă sticla nu face chiciură cât să te poţi da cu patinele, e clar că nu e destul de rece), că despre “proaspătă” nici nu are rost să mai pomenim. Şi cu mâna stângă turnând încet şi sigur bulele de fericire în castron, şi cu mâna dreaptă meşterind cu telul prin aluatul din ce în ce mai docil, mai cremos şi mai spumos, s-ar putea să mai rămână o guriţă şi pentru tine în paharul cu 100 ml de bun şi rece. Că e păcat să rămână la aer, să se trezească şi să se tingă nefericită.

Pentru că asta se întâmplă, de fapt, cu aluatul pe care-l vei folosi la prăjit ce ziceam eu mai devreme. Baia asta răcoritoare şi acidulată desface treptat aluatul cleios din ou, unt şi făină, aducându-l până la consistenţa cremos-cursiv-spumos-lipicioasă perfectă. Că după aceea e simplu. Eu pentru imaginile pe care vi le trimit cu drag şi voie bună am folosit câteva fâşii de piept de pui proaspăt. Aveam şi creveţi proaspeţi, şi peşte la îndemână, dar am eu fixaţia asta că cele două merită o soartă mai bună decât baia de ulei încins. Puteţi să mă contraziceţi, vă pot înţelege.

Aşa că tăiat elegant câteva “panglici” din piept de pui, de grosimea unui deget şi jumătate. Condimentat curtenitor, prin masaj languros cu sare şi piper. Încins bine ulei “de prăjit” (floarea soarelui, canola, porumb, ce ai prin casă – dacă poţi să nu te gândeşti la “modernul” ulei de palmier doar pentru că îţi spun eu acum că, în fiecare oră, în Asia cad plantaţii de palmieri de dimensiunea câtorva terenuri de fotbal standard, cu atât mai bine), trecut puiul corespunzător, fiecare bucată în parte, prin “smântâna” pe care tocmai v-am descris-o şi apoi puse cu grijă în uleiul încins.

Reguli? Uleiul foarte bine încins. Deci aşează preparatul în tigaie cu băgare de seamă, de la distanţa unui braţ întins, ca să nu-ţi strici momentul creativ. Şi nu prea multe bucăţi de pui în tigaie, ca să aibă loc să respire, să se înfoaie şi să se prăjească uniform. Îţi recomand bere blondă, şăgalnică şi nurlie la trebuşoara asta. Povestea din farfurie va fi şi ea veselă şi în culori care mie unuia chiar îmi înfloresc un zâmbet.

Nu-ţi dau un timp anume pentru prăjit pe fiecare parte, dar când sunt rumen-aurii poţi să întorci “gujonetele” sau, dacă le-ai întors deja, să le scoţi cu o lingură de spumă ori cu un cleşte de lemn sau de teflon din uleiul încins. Pe hârtie absorbantă sau pe un suport de sârmă, ca să mai filtreze din uleiul care le-a trebuit ca să se prăjească. Sare şi piper, poate şi un cartof prăjit, ca să fie totul cum se cade, poate şi o salată mai acruţă, ca să se plieze fericit pe papile, dimpreună cu berea. Vorbesc acum de berea din paharul de lângă farfurie, căci vei recunoaşte singur aroma din ceea ce tocmai ai pregătit de mâncare.

Pentru că despre asta e vorba în această povestioară. Aspect apetisant, rumen, în perfect echilibru cu strălucirile berii. Textură pufos-crocantă, care nici nu-ţi lipeşte aluatul de cerul gurii, nici nu-ţi zgârie gingiile. Puiul rămâne şi el suculent, pătruns perfect până la limita lui “prea făcut”, rozaliu, tandru şi de o consistenţă care te va ajuta să uiţi de nedreptele şi desele asocieri cu carnea albă uscată şi aproape insipidă din alte ocazii. Gust cu accente discrete de bere, deloc amărui, fiecare bucată de filé păstrând la nivel sesizabil doar amintirile plăcute pe care palatinul tău ar trebui să le reţină după fiecre înghiţitură de bere bună şi proaspătă, servită aşa cum îţi doreşti tu.

“O mie de vorbe nu fac un ban!” Ia de priveşte la minunăţiile din imagini şi poate mai scuturi şi tu praful de pe şorţul ăla de bucătărie, că nu prea l-ai mai îmbrăcat de când cu crizele astea de toate felurile.

Să ne reîntâlnim cu sănătate. Hai noroc!