Posturi cu tagurile: "copii"

Băi, am o problemă. Şi e serioasă, pentru că nu reuşesc să scap de ea de câţiva ani. Îmi plac copiii. Şi ei pe mine. Exceptând momentele de nesimţire în care, din motive obiective, mi-am lăsat barba să crească la modul odios şi de fiecare dată asta se conjuga cu o energie de nivel minier. Atunci copiii mici urlau ca din gură de şarpe, iar irezistibila mea imitaţie de Donald Duck eşua lamentabil. Altfel, avem un lipici teribil la boraci.

Numai că nu suport să aud copii lăsaţi să urle şi să se zbânţuie nesupravegheaţi şi nestruniţi într-un restaurant. Mă ia capu’! Şi problema mea nu e cu ei, ci cu părinţii lor care îşi văd tihniţi de leorpăit în strachină în timp ce clienţii fără copii înghit cu noduri, iar cei care decid să deschidă uşa localului o iau la goană crezând că au nimerit la vreo petrecere privată sau, mai rău, în vreo grădiniţă a infernului. Îmi pierd cumpătul. Mă concentrez cu greu la tigăi şi mi se schimbă brusc starea de spirit.

Brazilienii nu-şi „dresează” copiii. Mai mult, cei veniţi de pe alte continente aleg exemplul brazilian şi îşi lasă odraslele să se exprime, să descopere, să aleagă, să înveţe din propriile experienţe. Şi bine fac. Foarte bine fac! Se face aproape anul şi eu n-am văzut copil pocnit sau abuzat verbal în Brazilia. Sigur că, în situaţi izolate, strategia asta creşte şi lepre care merg pe plajă şi cerşesc cu textul „azi e ziua mea şi mama n-a avut cu ce să-mi facă tort, dă şi mie 50 de centavos să-mi iau o prăjitură”, dar toţi sunt aşa de frumoşi, că ţi se înmoaie orice urmă de vigilenţă la gândul că poţi să contribui la bucuria lor. Am văzut chiar clienţi bucuroşi că pot lua cina într-un spaţiu în care ăştia mici orăcăie, cad, se lovesc, urlă ca din gură de şarpe .

Cred că reacţia mea se datoreşte unor fixaţii. Una ar fi interesul exagerat pentru confortul celor care-mi trec pragul în virtutea experienţei culinare. De multe ori teama mea ca ei să nu fie deranjaţi devine mai mare decât însuşi eventualul lor disconfort. Teama asta e confundabilă uneori cu obsesia pentru fidelizare, atât de preţioasă pentru restauratori. A doua e clar generată de firca pierderii clienţilor de moment, aceia care ar face cale întoarsă de îndată ce ar auzi chiotele şi trilurile micuţilor.

Da’ mie chiar îmi plac copiii şi nici măcar pe părinţii în cauză nu mă supăr la modul serios. Adică pe moment mă uit chiorâş la ei cu ochiul către mine, dar treaba asta face parte din confortul lor, cel care oricum mă interesează mai presus de orice. Cum o dau, cum o sucesc, tot la mine e problema, numai că încă nu ştiu cum s-o rezolv. Mulţi dintre voi aveţi copii, mulţi dintre voi aveţi aceeaşi problemă ca şi mine chiar dacă aveţi copii. Daţi-mi şi mie o sugestie, o mantră, o ceva :)

Asta e, deocamdată, imaginea care mie-mi place cel mai mult din tot ce am fotografiat în şapte luni în Brazilia. Surprinsă din mersul maşinii, pe la jumătatea drumului dintre Victoria de Conquista şi Lencois, Chapada Diamantina.

Intenţia mea: să umplu un cufăr cu jucării în săptămâna 30 mai – 5 iunie, jucării pe care să le oferim împreună unor copii care s-ar bucura de ele.

Ce aveţi voi de făcut: în săptămâna respectivă, fiecare dintre aceia care îmi vor vizita restaurantul trebuie să aducă o jucărie sau un joc. Sau mai multe. Folosite sau noi, la alegerea voastră. Curate şi funcţionale să fie.

Am nevoie de:
1. Un cufăr, o ladă maaaaare, pe care o voi amplasa în spaţiul de la intrarea în restaurant.

2. O destinaţie clară şi cât mai utilă a jucăriilor pe care le vom aduna.

Simplu, nu? Hai să vedem de ce suntem în stare.

PS: sigur că dau şi ceva la schimb :)

Nu mă pricep la poze. Uneori am noroc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi face vreodată o asemenea poză, probabil că l-aş fi considerat nebun. Ieri, pe canalul de pe care am făcut şi filmuleţele de mai jos, la baza uneia dintre morile de vânt am descoperit o micuţă gospodărie. În curte, un copil se juca, sărind pe o trambulină de jucărie, iţindu-se în aer când şi când, râzând în hohote. Am prins-o în aer, dacă priviţi imaginea cu atenţie, veţi vedea că genunchii îi ajung la nivelul vîrfului gardului, poziţia mâinilor trădează traiectoria de „zbor”, iar părul îi flutură pe umeri din acelaşi motiv. Cred că e aproape perfectă pentru o reclamă la Rai.

Hai să vă spun cine este, de fapt, Victor. Pe scurt, el este mentorul meu de Social Media, guru-ul meu de online şi offline networking. Iată de ce:

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=jmLvQPjt5bg]

Două buburuze, puţin înainte de vîrsta marilor secrete.

Dacă stătea şi el mai aproape sau dacă stăteam eu mai spre Vest, ce de joacă mai încingeam noi prin curtea lu’ tac’tu, Victoraşule! Ce de tîmpenii te-aş fi învăţat, spre exasperarea mamă-tii… E totul bine, mulţumesc de întrebare. :)

Un fel de „Bamby” în şase ipostaze ale revenirii la statutul de biped pe gheaţă.

Andrei Ghica se tine de proiecte cu mare potential. Pitestean, deh…  Dar desi nu e nici insurat si n-are nici copii, manifesta un interes deosebit pentru zona asta. Adica, dupa ce a adus Utile Copii la aproape 100,000 de vizitatori pe luna, continua sa-si mobileze si mai inteligent nisa cu tvCopii. Adica o televiziune online, dedicata copiilor, care deocamdata se bazeaza pe continut YouTube. Dar pentru ca eu eram la K si el la O (adica la infOrmatica), mi-a declarat in exclusivitate (cu spaga) ca pregateste deja continut original. Adica filmeaza si monteaza niste ceva-uri despre care n-a vrut sa-mi spuna mai nimic. Serbari scolare sigur nu sint, pentru ca a pronuntat la un loc cuvinte ca „idei”, „super” si „beton”. M-a facut curios. Mai jos, comunicatul.