Unde se duc cocorii când se duc?
Mă frământă un gând de câteva săptămâni şi mi-e clar că trebuie să vi-l împărtăşesc cu grijă să nu creadă unii dintre voi că îi preţuiesc mai puţin. E pur şi simplu o nelămurire care e departe de a fi primit o concluzie. E un lucru cert şi vizibil că piaţa de freelancing în consultanţă de marketing online, content, social media etc. a fost foarte populată în ultimii cinci-şase ani. Nu mă refer la piţigoii spammeri care vând like-uri la vrac, ci la cei câteva zeci, nu multe, de oameni care au avut prilejul şi apetenţa să practice comunicare sub diversele ei forme până la momentul cotiturii către online. La unii dintre ei, momentul ăsta a coincis cu deteriorarea pieţei de muncă, angajaţii cu CAS-uri plătite de angajator au devenit independenţi, şi-au pus în funcţiune competenţele şi relaţiile dobândite în anii de muncă „clasică” şi au luat valul pe piept.
Ei bine, în ultima vreme LinkedIN mă anunţă din ce în ce mai des despre întoarcerea „la program” a celor care au gustat din apanajele libertăţii sau antreprenoriatului. E firesc să mă gândesc şi să mă întreb despre motivul pentru care oamenii ăştia îşi amanetează din nou independenţa. Siguranţa unui venit constant versus nivelul bugetelor şi al neprevăzutului financiar în consultanţa independentă e primul răspuns tentant, care conţine şi un indubitabil iz de înfrângere. Ori eu asta chiar nu vreau să accept despre aceia pe care i-aş recomanda oricând celor care mă întreabă de ei. Dacă backgroundul meu este suficient de puternic încât să mă recomande ca pe un independent profesionist, pentru ce altceva mi-aş vinde din nou libertatea?
Nu cred în coexistenţa paralelă a celor două valenţe, specialist la program şi independent. Sigur, proiectele personale paralele se fac cel mai bine în timpul orelor de la „serviciul” cu contract pe durată nedeterminată, certific şi dau scris pentru asta. Nu cred că e neapărat etic, dar sigur e practic. Însă oricât de puţin ai reuşi să lucrezi pentru salariu, simpla încartiruire şi însuşi timpul pe care accepţi contractual să-l petreci „la birou”, mi se par suficient de energofage ca să-ţi mai permită să lucrezi pentru proiectele independente după 5 PM.
N-aş mai fi în stare să bat palma cu un angajator, indiferent pe ce venit garantat lunar. Nici credite nu mai vreau să fac niciodată şi am îmbrăţişat strâns credinţa că banii sunt importanţi doar din perspectiva emoţiilor şi experienţelor pe care ţi le oferi cu ajutorul lor, e adevărat. Şi ştiu că sunt companii româneşti care au mai şters praful pe obiceiuri şi înţeleg că unii dintre angajaţii lor pot fi mult mai profitabili şi mai utili lucrând de acasă, însă calitatea de angajat conţine încă multe standarde şi politici interne pe care îţi este imposibil să le eviţi, raportări şi bilanţuri şi bugetări care, atunci când nu sunt aplicate practic pe proiecte individuale, reprezintă doar marea pierdere de vreme atât de bine instituţionalizată în corporaţii şi companii cu năzuinţe şi pretenţii standardizate corporativ.
Nici gând să vreau să trag vreo concluzie. Aş vrea să aflu, totuşi, ce altceva în afară de stabilitatea financiară îi poate convinge pe prietenii mei să renunţe la avantajele libertăţii.
Cele mai voi